marți, 11 august 2009

Dan Culcer. Despre demnitate si umilinta

Dan Culcer. Despre demnitate si umilinta
Scris la Tuesday, August 11 @ 18:06:50 CEST de catre asymetria
Đe aproape o jumătate de veac, de cînd l-am descoperit, recitesc când mă simt contrariat de realitățile din România, textul lui Ioan D. Gherea, Nominalism, realism și bătaia în armată, un eseu de o simplitate profetică, publicat în 1946 în Revista Fundațiilor Regale.
Despre interesul României se tot scrie, vorbește. Dar puțini îl pot defini, descrie, tocmai pentru că descrierea se încarcă mereu cu gunoaie și balast, făcându-se abstracție de interesele românilor. Nu se face abstracție însă de interesele unei minorități de români, tocmai aceia care tot definesc interesele României, în numele propriilor lor interese.

Armata română a devenit o armată de profesioniști, adică de inși ale căror interese nu pot coincide, din principiu, cu interesele comunității naționale, ele fiind strict pecuniare, eventual individual aventuroase. Nu se mai bate nimeni pentru Țară, nici măcar pentru colțul său de țară, poate pentru o ciosvârtă dintr-o țară, în această armată de mercenari. Agresorul, dacă există sau dacă va exista unul în viitor, nu va fi nici el reprezentat de armata națională, concept desigur învechit pentru perioadă imperială în care se intră iarăși, ci de armata de mercenari a oricărei țări cu veleități imperiale, recrutată din alte categorii de inși, motivați pe cu totul alte criterii, mai ales pecuniare.
Formațiunile de tip Magyar Garda, asupra apariției cărora presa maghiară ca și presa română s-au grăbit să dea verdicte simpliste, răspund unui sentiment de nesiguranță internă care nu e deteminat acum doar de dorința de a modifica granițele post-trianonice ci de agresivitatea socială a unor hors-la-loi, segmente ale unei comunități de țigani, de pildă, acelea pentru care furtul este un act nobil și pușcăria o școală necesară.
Pentru cine urmărește aspectul social al problemei și nu se blochează la nivelul psudo-conflictelor etnice, apariția unor formațiuni de auto-apărare ale comunității majoritare din Ungaria, ar trebui să solicite analize mai cuprinzătoare decît simpla etichetare : fasciști, neo-naziști.
Nu înseamnă că fenomenul poate fi ignorat, la ei sau la noi, ci doar că etichetarea nu poate decât perturba analiza. Astfel de formațiuni nu sunt decît secundar paramilitare. Ele reprezintă semnele premergătoare ale manifestărilor unui nou război civil larvar pentru a cărui explicare ar trebui să folosim alte instrumente, adecvate analizei problemelor demografice, îmbătrânirea societății, reducerea natalității, migrația economică, șomajului, spațiile sociale atipice, tradițiile dezintegrante asociale și teoriile privind tratamentul preferențial al minoritarilor.

Tortura din puşcării și lagăre, oricând și oriunde, ca și umilirile din armată atrofiază demnitatea, descompune umanitatea: chiar și prin simpla ameninţare insul trăieşte și acceptă umilirea ca fiind posibilă și chiar naturală social.
închisorile și lagărele comuniste, stupizenia agresivă și amenințătoare a ofițerilor care erau formatorii recruților în anii comunismului, dar și formatori ai celor cu termen redus, nu i-au distrus doar pe unii dintre aceia care au trecut prin aceste spații ale umilirii, ci prin efectul de masă, prin diseminarea fricii, au indus un proces de disoluție a ideii de demnitate în formele cele mai simple și mai concrete ale ei. Alături de cozi, de distribuirea controlată a hranei, ca de la cazan, de distribuirea aleatorie în mase a privilegiilor (obiecte rare, călătorii, acces la cultură), aceasta a fost școala socială prin care a trecut majoritate populației din România după 1945. O liungă și aproape integrală epocă de anomie.
Dan Culcer


NOMINALISM, REALISM SI BATAIA în ARMATA



«Ce frumoasă este viața de soldat,
El de toată lumea este respectat».

Cearta între nominaliști si realiști e un caz unic în istoria republicii filosofilor. Ia gîndiți-vă : o polemică prelungindu-se secole! lată pe scurt de ce era vorba. Unii ziceau că există arbori, arborele acesta, arborele celălalt, dar că "arborele" în general e doar în mintea omului, ba chiar nici acolo, că nu e decît o vorba, un nume ; aceștia erau nominaliștii.
Realiștii ziceau dimpotrivă: " Ce fel de existență au arborii aceștia ?
Azi sunt rodnici, mîine vor fi mari, poimîine nu vor mai fi de loc.
"Arborele" da ! el există cu adevărat; ideea de "arbore" e neschimbătoare, fără început și fără sfîrșit, reală încă înainte de facerea lumii. Mai erau unii oameni împăciuitori și cuminţi, care ziceau că există și arbori individuali și "Arborele" ca idee, fiecare în felul său, dar nu prea erau luați în seamă. Ca în toate polemicele lungi, e probabil ca ambii protagoniști aveau dreptate, fiecare "din punctul său de vedere", cum se zice. Să presupunem că un nominalist și un realist consideră amândoi, în mintea lor, numărul 17; ambele minţi au de sigur aceiaşi intuiţie: nominalistul și realistul sunt de acord că 17 e un număr, că este un număr impar, că este al optalea număr prim, că e egal cu 15+2, etc. Cele doua intuiții ale lui 17, cea a nominalistului și cea a realistului, au toate insușirile identice afară de una; cum se face că, în ce privește realitatea lui 17, cei doi nu se mai înțeleg? Oare într'adevar ce intuiește unul să difere de ce intuieşte celălalt? Să presupunem că doi oameni nu sunt de acord asupra unei insușiri aritmetice a lui 17: unul zice că 17 e prim, celălalt că nu e. Greşeală celui de-al doilea s'ar putea datora unui calcul greșit, faptului spre pildă că ar crede că 6 x3= 17. Atunci polemica, departe de a ține secole, s'ar rezolva în cîteva minute.. Sau, prin cuvintele "șapte-spre-zece" el ar înţelege altceva decît interlocutorul său, ar numi "șapte-spre-zece" ceea ce primul numește "opt-spre-zece", dar atunci desacordul ar trebui să se întindă și asupra altor insușiri ale lui 17, căci al doilea ar susține că 17 e par, că e egal cu 15+3 etc.
Rămîne o a treia soluţie : cei doi protagoniști dau sensuri diferite expresiei numă prim. (Lucru cu putință dacă expresia nu ar avea o definiţie precisă).
Tot astfel nominalistul și realistul înţeleg acelaşi lucru prin "șaptesprezece", dar atribue sensuri diferite verbului a exista. Cînd realistul zice «17 există» iar nominalistul «17 nu există», fiecare din ei încearcă să exprime câte o intuiție care este la fel în mintea celuilalt, numai că aci se află neexprimată, sau exprimată altfel. Dar nu avem nici spaţiul nici timpul pentru a cerceta cele doua sensuri ale noțiunii de «existență».

Sigur că ele se regăsesc în orice minte omenească. Pentru oricine, "Universalele", cum se zicea pe vremuri, arborele în general, sau numărul 17, într'un sens, există, în altul nu. După cum în Domnul Jourdain se ascundea un prozator ignorat de sine însuși, la fel se ascunde în orice om cîte un nominalist și un realist neștiuți. Dovada e că, pe orice om neprevenit poți să-l aduci să spună : 17 există și că 17 nu există. Dacă îl intrebi de pildă : «Există un număr întreg cuprins între 16 și 18», el va răspunde : «Da, există, este 17 ». Iar dacă îl vei invita să compare pe 17 cu un obiect real individual, de pildă cu masa asta, omul va răspunde tot atît de natural : « Masa asta există, pe cînd 17 e doar o abstracție.»
Dar tendința spre realism, naturală și legitimă de obiceiu, poate lua uneori proportii și forme absolut monstruoase. închipuiți-vă că auziți spunîndu-se: «Suedezii luați în parte sunt mai toți înalți; dar Suedezul în general e cu totul altceva. Suedezul în general e mic de statură». în această afirmație realismul ar merge atât de departe încît ar socoti ideea generală independentă cu totul de indivizii la care ea se referă, încît însușirile ideii să fie contradictorii cu ale indivizilor. Este evident că Suedezul
deslegat de orice relație cu Suedezii individuali ajunge o absurditate. Alt exemplu :«Toți membrii familiei X sunt niste pungași dar familia X însăși e de o cinste perfectă». Ai crede că nici o minte normală n'ar putea gândi ceva similar, …și totuși…, să vedem.

Fără îndoială, poporul român e compus din Români. Un om care primește palme fără să reacționeze adecvat, ba chiar care găsește lucrul dela sine înțeles, e lipsit de demnitate. în armata româna pînă de curînd (poate și acum ?), bătaia era lucrul cel mai curent. Marea majoritate a celor care compun neamul românesc erau obișnuiti în armată să nu crâcnească atunci cînd primeau palme. Deci marea majoritate a Românilor nu avea demnitate. Dar asta nu împiedeca nici pe cei bătuti, nici pe cei care băteau, nici pe restul publicului să vorbească la ocazie de «demnitatea poporului român». Un ofițer care acum câteva clipe îți spunea că " în armată nu merge fără bătaie», se revoltă că, de pildă, România a făcut nu știu ce concesie unei puteri străine și se întreabă cu tot seriosuI : «Cadrează asta cu demnitatea ?» Spunea adineaori și ce spune acum. Dacă se bate în armată, «demnitatea poporului român», «onoarea poporului român» sunt noțiuni absurde, fără conținut; ele sunt aidoma cu cinstea familiei X, ai cărei. toti membrii sunt pungași. Bine ințeles, poporul român există și existența lui e de altă natură decît cea a unui român determinat; dar e un realism absurd acela care, stapan pe mințile mai tuturor oamenilor, îl impiedecă să vada, pe lîngă multe altele, orice legătură intre poporul român și Românii individuali.
Izvorul acestui realism himeric e în școala primară. " Poporul român, România, Străbunii Noștri" sunt noțiuni care, așa cum și le asimileaza copilul în clasele primare, nu corespund la nimic, sunt vorbe goale.
Chiar prin faptul ca sunt invățate la școala, conceptele de mai sus sunt simțite ca fără legătură cu practica zilnică; dar afară de asta.
Poporul român si celelalte impun cea mai adanca venerație, ele plutesc, pentru copil, deasupra vulgarei empirii, ele sunt, cum am zice,«sublime».
Desigur, în teorie, copilul știe că parinții lui, vecinii lor și mai toți oamenii din mahala sunt români. Dar una e să știi în teorie și alta să realizezi, să simți. între sublimul Popor român de o parte și vulgarul Nea Ghiță din colț de cealaltă, copilul simte o prăpastie de netrecut. Ce legătura poate fi între oamenii pe care îi cunoaște, oamenii de pe stradă, atât de cotidieni, atât de oarecare, atât de familiari, și Poporul român, cel dela școală, atât de majestos și de nobil. Astfel se face în capul copilului divorțul dintre noțiunile sublime și indivizii vulgari denumiți de ea. Și acest divorț îi rămane întipărit în minte pe restul vieții.

(Nietzsche în "Jenseits von Gut und Böse" ? -Dincolo de bine și de rau-, vorbește cu cel mai mare dispreț despre "Die Hundearz von Mensch, die sich misshandeln liiss, [Nu am putut verifica citatul în germană N.B. ] specia omului-câine, a celui care se lasă maltratat.
O armată în care se bate tinde să prefacă națiunea respectivă într'o astfel de specie de oameni-câini. Sub cuvânt că trebuie menținută o «disciplina de fier», armata devine o școală care atrofiază instinctele ce constitue demnitatea omenească. Nu numai că soldatul nu trebuie să se apere, să loveasca la rîndul lui cînd e lovit de un superior, dar nu trebuie nici să fuga, nici să se ferească, nici să crîcneasă, trebuie să stea drept tot timpul cît e pălmuit. E greu de imaginat o servilitate mai abjectă. Cu timpul se invață cu aceasta, ca și cu celelalte greutăți ale vieții de soldat. La această stare de josnicie ar fi adus poporul român de un serviciu militar rău înțeles, — poporul român adevarat, căci Poporul român din clasele primare continuă oricînd să fie sublim, el e intangibil, plutește deasupra contingențelor.
Ofițerul care își bate soldatii știe totuși că Armata română e o armată de eroi, și pentru acești Eroi simte mai mult decît respect, simte venerațiune. Dar nici prin gînd nu-i trece că acei eroi subliml ar putea fi tot una cu soldații muștruluiti de el, și într'adevar e greu să realizezi în minte aceasta identificare.

Cum să-ți inchipui un erou pălmuit. ba chiar bătut la spate jos (cum se exprima Caragiale), un erou care găsește aceste operații desagreabile dar naturale și legitime ? Nuîncape indoială că marea majoritate a ofițerilor români sunt patrioți, își iubesc sincer Țara și Neamul. Și totuși, mulți din ei fără să-și dea seama tind (sau tindeaua) să scoboare neamul lor la un nivel de abjecție mult inferior animalelor.
(Emerson spune ca e greu omului sa fie moralmente la fel cu animalele; ori e mai presus ori mai prejos ca ele).
Cum se poate asta ? Un realism monstruos, care domnește în mințile noastre ale tuturor, împiedecă orice legătura de idei între sublimul Neam Românesc și bietele cătane de sub ordinele ofițerului. Față de aceștia ofițerul are, în cel mai bun caz, o simpatie condescendentă, ca față de niște ființe mult inferioare lui; pe cînd Neamul românesc se localizează în empireul venerabil al noțiunilor sublime din școala primară.
Lucru straniu ! Ofițerul nu bănuiește niciun moment că ignoră aparținerea la Neamul Românesc a soldatilor săi. Totul se petrece ca și cum spiritul omenesc ar fi făcut din planuri multiple care n-au contact între ele. Pe un plan oarecum oficial ofițerul e convins ca soldații aceștia sunt români, fac deci parte din neamul românesc. Și i s-ar părea chiar caraghios ca cineva să se îndoiască de convingerea lui. Pe alt plan, mai adînc, plan afectiv și fără exprimare, orice legătură între râtanii aștia și Neamul Românesc e respinsă ca imposibilă, și din nenorocire acesta e planul principal, intrucît el determină comportamentul omului.
Am putea da nenumărate alte exemple ilustrînd pluralitatea aceasta a planurilor de conștiință. Să mai cităm doar unul.
Proust spune că, în copilarie sau în prima tinerețe, cînd imaginezi orașe celebre pe care nu le-ai văzut și de care ești atras, introduci în imaginea ce ți-o faci despre ele elemente străine de orice oraș posibil, elemente absurde. De aceea nu poți avea decît decepții cînd le vezi cu adevărat.
Astfel pentru Proust, Parma era un oraș făcut dintr.o substanță netedă, dulce. violetă și stendhaliană (din cauza romanului lui Stendhal «La Chartreuse de Parme»). Totuși, nu e de admis ca tînărul Proust să nu fi știut propriu zis că Parma era un oraș construit ca toate orașele. Pe planul "bunului simț" Proust știa aceasta. Dar în același timp, pe un plan conștient adînc și ascuns, el avea si opinia stranie spusă mai sus. E probabil ca, măcar în copilarie si în prima tinerete, toti oamenii zamislesc astfel de imagini absurde; dar pe planul ofi- cial si comun cu ceilalti, ele rămân necunoscute. Flăcaul de 16 ani de la țară își închipuie desigur, în străfundul minții, miraculosul București în chip tot atât de straniu cum îInchipuia Proust Parma. Și totusi, dacă ai spune țăranului ca un domn învățat, socotit tare deștept de alți domni, credea despre un oras ca toate oraşele că e clădit din ceva dulce, violet și neted, ar zice că astea sunt vorbe de nebun. Astfel putem zice ca propriile lui stari constiente, el le ignora percepîndu-le. Lipsa de legătură dintre planurile profunde ale conştiinţei și planul oficial al expresiei face că Proust e un scriitor greu de înţeles. Barbarii întru psihologie îşi închipuie că toată viaţa lor conștientă se reduce la planul oficial și că ea e pe de-a 'ntregul rațională ; și citind pe Proust nu pricep de ce e vorba. Marele merit al lui Proust a fost tocmai să dreneze apele întunecate ale conştiinţei subterane până la lumina expresiei. Ar fi de dorit ca ofiţerii români să încerce o operaţie similară.

Absurdul realism de care e vorba îl simți tot atît de clar la cei care condamnă bătaia în armată ca și la cei care o admit. De cîte ori n-aţi auzit discuţii de felul următor. Domnul A. spune: «De geaba, nu poţi face nimic în armata fără bătaie. La care domnul B. răspunde (de altfel pe dreptate) ca în nici o armata a vreunei țări civilizate din occident nu se bate, ceea ce nu le împiedecă să fie armate de mare valoare; că unii ofiteri români reușesc să mențină o disciplina foarte strictă în unitatea lor, interzicând totuși sie-și și subordonaților lor să bată; că ofițerul poate recurge la alte pedepse care inspiră tot atîta frică soldatului ca și bătaia, carcera de pildă 1), si asa mai departe.
Toate aceste argumente sunt perfect valabile. Dar invocarea lor dovedește că d. B- e stăpînit de acelaşi realism absurd și inconstient ca și d. A. Daca d- B- și-ar da seama cu adevărat că Neamul Românesc se compune din Români individuali, nu s'ar mai încurca cu argumente secundare, ci ar spune: " E absurd să pretinzi că nu se poate fără bătaie în armata; dar dacă ar fi intr'adevar așa, atunci cea mai imperioasă datorie patriotică ar fi să desființăm armata. Oricît de mari ar fi serviciile pe care ea ni le poate aduce, ele ar fi prea scump plătite, dacă în acelaşi timp ea ar insufla neamulul românesc cele mai josnice instincte de robie.
Armata ne apără libertatea și independenţa, dar ce nevoie de libertate si independenţă ar avea un popor de robi? Mai important decît orice e ca expresiile «demnitatea României» sau «onoarea neamului românesc» să aibă sens și să nu ajungă asemenea cu cinstea familiei X, formată exclusiv din pungași. Toate celelalte probleme, oricît de importante ar fi, sunt relativ secundare față de aceasta.
Noţiunile sublime din clasele primare nu orbesc lumea numai în ce priveste bătaia în armată, să fim cu băgare de seamă, mai ales cînd e vorba de interesul României, de interesul poporului român etc. Pentru că «interesul poporului român» să corespundă unei realităţi trebuie ca numeroşi indivizi români să aibă acest interes. Condiţia pare de la sine înţeleasă și totuşi nu e totdeauna implinită. Foarte des ne închipuim România ca o fiinţă vie, omenească, care suferă, gândeste, doreşte pe seama ei, independent de Romanii individuali. Aceasta imagine poetică ne poate înşela grozav.

România există și are cu totul altfel de «existenţă» decît oamenii care o compun. Tocmai de aceea dînsa nu e ca aceștia o fiinţă conștientă, nu suferă, nu doreşte, nu se bucură propriu zis. Și prin urmare nu are interese deosebite de ale Românilor. «Interesul României» e ca o bancnotă mare, care, pentru ca să aibă valoare, trebuie să poată fi oricînd schimbată în maruntișul intereselor individuale ale Românilor.

IOAN D. GHEREA

Nota 1. Pedeapsă carcerei e necunoscută. în armatele apusene. Mult Români îşi închipuie ca ceea ce Francezul numeşte "cachot." e identic cu carceră. Nimic mai fals. "Le cachot" e celulă strîmtă. în care condamnatul e ţinut singur subt un regim sever, dar fără să fie silit sa. stea în picioare. De cate ori am descris unui ofiţer sau unui soldat străin carcera noastră naţională, interlocutorul meu a rămas îngrozit. încercati și vă veti convinge.

Text publicat inițial în Revista Fundațiilor Regale (1946)