sâmbătă, 17 octombrie 2009

Marius Mioc. Alex STOENESCU si pseudodistinctia “DIVERSIUNE” ŞI “REVOLTĂ POPULARĂ” (I)

GREŞITA DISTINCŢIE A LUI ALEX STOENESCU: “DIVERSIUNE” ŞI “REVOLTĂ POPULARĂ” (I)
May 1st, 2006 ·
http://ro.altermedia.info/politica/greita-distincie-a-lui-alex-stoenescu-diversiune-i-revolt-popular-i_3791.html
Marius Mioc [toate articolele acestui autor]
Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Pentru Alex Stoenescu, în 21 decembrie 1989 la Bucureşti a existat o „diversiune străină”, abia în 22 decembrie a fost adevărata „revoltă populară”. Similar vede întîmplările din Timişoara, unde deosebeşte „diversiunea străină” din 16-17 decembrie de „revolta populară” din 20 decembrie.
Teoria aceasta nu e nouă, o cunoaştem de la toţi cei implicaţi în crimele din 1989, care vor să-şi legitimizeze faptele pretinzînd că nu s-a deschis focul împotriva poporului român, ci împotriva unor diversionişti aflaţi în slujba agenturilor străine. Stoenescu acceptă că deschiderea focului a fost nelegală, dar doar din motive de formă, fiindcă nu se declarase starea de urgenţă cu respectarea procedurilor legale. Pe fond, Stoenescu acceptă susţinerile criminalilor din 1989. În volumul I precizase că ordinul de reprimare al revoluţiei, deşi ilegal, „nu era vădit ilegal” (vol. I pag. 558). Art. 24 alin. 2 al noului Cod penal (Monitorul oficial nr. 575 din 29 iunie 2004) ne explică: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal”. Cam într-acolo se bate şaua: o fi fost reprimarea revoluţiei ilegală, dar nu vădit ilegală, deci, după noul cod penal, aplicînd legea penală cea mai favorabilă (art. 6 nou cod penal), criminalii trebuie absolviţi de răspundere.
Stoenescu scrie despre „criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi” (pag. 195), dar nu aflăm care a fost folosul sovietic, căci rezultatul crizei sistemice a fost destrămarea URSS şi aderarea foştilor sateliţi sovietici la NATO.
Coincidenţa de timp dintre revoluţia română şi intervenţia americană în Panama a făcut să apară speculaţii (vezi „Jurnalul Naţional” din 27 februarie 2004, 12 noiembrie 2004) despre un tîrg făcut la Malta: URSS ar fi primit mînă liberă să acţioneze în România, iar SUA mînă liberă în Panama. Declaraţia fermă a guvernului sovietic, de condamnare a intervenţiei SUA din Panama (pag. 196) („încălcare făţişă a principiilor fundamentale ale Cartei ONU”), arată însă că nicidecum SUA nu a avut o înţelegere cu sovieticii în această privinţă. Ce mai putea face URSS contra amestecului american în Panama? Eventual, să trimită trupe, şi să înceapă un război mondial, dar nu cred că asta era o opţiune realistă.
„Ca şi în multe cazuri, dar mai ales ca în cazul Timişoara, actele de violenţă au fost asumate de unii revoluţionari numai pentru a evita clarificarea elementelor de intervenţie străină în diversiune, iar asumarea a vizat întotdeauna teama de anularea calităţii de revoluţionar, aruncarea unei umbre de îndoială asupra revoluţionarilor, spaima că ar putea fi încadraţi solidar unei intervenţii străine – în principal a sovieticilor” (pag. 200). Însuşi Stoenescu, în primul volum al cărţii sale (Editura Rao, 2004) a reprodus mărturia lui Gheorghe Curpaş, persoană direct implicată în blocarea tancurilor în Calea Girocului din Timişoara (vol. I pag. 498). Crede Stoenescu că afirmaţiile lui Curpaş sînt minciuni?
Mă simt direct vizat de îndoiala pe care Stoenescu o aruncă asupra celor care şi-au asumat acte de violenţă în timpul revoluţiei, căci am publicat în „Expres Magazin” nr. 27/1991 articolul „Unul din huligani am fost eu”, în care încercam să explic, la nivelul intelectual a lui Ion Cristoiu, necesitatea obiectivă a violenţei în 1989 pentru a elimina frica oamenilor obişnuiţi şi a băga frică în reprezentanţii forţelor de ordine. Frica faţă de popor trebuia să devină pentru aceştia mai mare decît frica faţă de şefi. Articolul acela l-am republicat în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (în ultima parte a capitolului „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”). Cartea mea este citată de Stoenescu, bănuiesc că îmi cunoaşte articolul. Deasemeni, într-unul din primele filme despre revoluţie – serialul „Revoluţia română în direct” de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir, prezentat la TVR în 1991, am arătat că revoluţionarii timişoreni din 16 decembrie 1989 „n-au fost mioritici şi nici nu trebuiau să fie mioritici”. N-am făcut aceste declaraţii din „teama de anularea calităţii de revoluţionar”, căci nici una din variantele succesive ale legilor care dau drepturi revoluţionarilor n-a prevăzut săvîrşirea actelor de violenţă ca o condiţie pentru acordarea acestor drepturi.
În 1990 revoluţionarii din Piaţa Universităţii, aceeaşi din 1989, cîntau „mai bine huligan, decît dictator”. Faptul că populaţia nemulţumită de regimul politic poate recurge la violenţă se vede şi în zilele noastre (Franţa). Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?
Cel mai mare în grad dintre securiştii de la Timişoara, generalul Macri, raportează că „legătura între centrul de spionaj de la consulat [Consulatul iugoslav – nota mea] şi nucleul manifestanţilor din clădirea Operei este dovedită şi, adăugîndu-se celelalte informaţii strînse în zilele anterioare, se ajunge la concluzia că la Timişoara a existat cel puţin o implicare străină directă” (pag. 205). Un mod indirect de a spune că nu s-au găsit alte implicări străine la Timişoara, în afara celei iugoslave. Faptul că Mirko Atanackovici, actual preşedinte la Camerei de Comerţ Româno-Sîrbe, numit de Stoenescu „consulul croat de la Timişoara, care acţiona în interiorul unei reţele maghiare de spionaj” (pag. 42), a fost contactat de reprezentanţii manifestanţilor cu rugămintea de a transmite în afara graniţelor adevărul despre ce se întîmplă în oraş (presa comunistă nu recunoştea că s-a întîmplat ceva) este arhicunoscut. Pentru că a răspuns la cererea demonstranţilor, Atanackovici (care, în treacăt fie zis, e sîrb, nu croat) a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei. Dar este oare comportarea lui Atanackovici anormală? Să ne închipuim că în Iran ar izbucni azi o manifestaţie anti-islamică, populaţia ar ieşi cu sutele de mii pe străzi să scandeze „Vrem democraţie!”, „Jos islamiştii!”, iar forţele de ordine ar deschide focul, rezultînd morţi şi răniţi. Nu ar fi firesc ca ambasadorul român din Teheran să încerce să obţină informaţii despre ce se întîmplă în oraş, inclusiv eventuale fotografii şi filme, şi să informeze despre asta guvernul de la Bucureşti? Ar însemna asta că eventuala revoluţie iraniană a fost pusă la cale de serviciile secrete româneşti?
Despre revoluţia din Bucureşti, Stoenescu ne mai informează că aici s-au semnalat „grupuri mici de tineri suspecţi, asistaţi de autoturisme Dacia şi Lada (…) unii dintre ei vorbesc stricat româneşte sau nu vorbesc deloc. Ei sînt identificaţi provizoriu ca basarabeni” (pag. 208). Cum de bucureştenii n-au observat aceşti presupuşi basarabeni şi abia de prin anul 2004 s-a început să se vorbească despre ei?
„Mulţimea din Piaţa Palatului din ziua încheierii Congresului 14 PCR era aceeaşi cu mulţimea adusă la miting în 21 decembrie. (…) Cu numai o lună în urmă oamenii îl aclamaseră pe Ceauşescu de aproape, dăduseră mîna cu el, i-au vorbit” (pag. 212). „Moscova era îngrijorată de perspectiva denunţării implicării ei în diversiunea de la Timişoara şi de posibilitatea ca Ceauşescu, în faţa unei mulţimi consistente, să obţină sprijinul popular (…) Din aceste motive, Moscova ajunge să ameninţe pe linie diplomatică şi decide să saboteze mitingul (…) În momentul în care a început să vorbească Ceauşescu s-a întîmplat ceva împotriva mulţimii, ceva care nu era produs de ea. (…) Teza revoltei spontane a ajuns să susţină că mulţimea adusă în piaţă la miting s-a revoltat împotriva lui Ceauşescu, ceea ce este şi hilar, şi fals” (pag. 214).
Teza revoltei spontane nu înseamnă că simultan, toate cele cîteva zeci de mii de oameni din Piaţa Palatului l-au huiduit pe Ceauşescu, ci că au existat cîţiva asemenea oameni curajoşi care au făcut asta, pentru ca apoi numărul lor să crească şi să se închege grupul de manifestanţi care au alcătuit baricada de la Inter, şi că acei oameni curajoşi nu erau în slujba agenturilor străine. De altfel, mitingul a fost pus la cale de Ceauşescu însuşi (asta e şi concluzia lui Stoenescu), Moscova nu putea să prevadă acest miting.
În zona centrală a mulţimii adusă de Ceauşescu la miting „mulţimea exagerată a oamenilor a produs un efect de consum excesiv de oxigen, conducînd la formarea unui strat de bioxid de carbon înalt de aproximativ doi metri, care a ameţit lumea” (pag. 201). Nu ameţeşte lumea aşa uşor sub cerul liber. Nici într-un spaţiu închis, cum ar fi un cinematograf, nu se ajunge la ameţirea oamenilor din cauza consumului de oxigen.
O dezinformare profesionistă trebuie să folosească anumite prejudecăţi din rîndul populaţiei-ţintă. În opinia publică românească există anumite prejudecăţi antiruseşti şi antiungureşti, iar falsificatorii istoriei cunosc asta. La pag. 197 Stoenescu scrie despre preocuparea lui Ceauşescu despre „trădătorii care se vindeau pe un pumn de dolari sau ruble”. Expresia e pusă de Stoenescu între ghilimele, dar nu indică de unde a luat citatul. În cuvîntarea ţinută de Ceauşescu la TVR în seara de 20 decembrie 1989, acesta a înfierat pe cei care „îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute” (“Drapelul Roşu”, 21 decembrie 1989). Stoenescu a schimbat expresia “alte valute” folosită de Ceauşescu, cu “ruble”. Indiferent ce am crede despre implicarea străină în revoluţie, a falsifica citate este un lucru care descalifică pe oricine are pretenţia de istoric.
„Pentru mersul revoluţiei, confuzia lui Nicolae Ceauşescu, dar mai ales frica de sovietici – de unde şi incapacitatea de a denunţa implicarea Moscovei în evenimente – au fost un mare avantaj”, mai scrie Stoenescu (pag. 218). Din păcate nu analizează varianta că incapacitatea lui Ceauşescu de a denunţa implicarea Moscovei este datorată lipsei implicării Moscovei. Să ne amintim că, în ciuda miturilor despre atotputernicul KGB cu care se încearcă fraierirea opiniei publice româneşti (este de altfel interesul KGB, ca al oricărui serviciu secret, să pară mai puternic decît este în realitate), în 1989 KGB începuse să piardă controlul în chiar interiorul URSS (ceea ce s-a văzut în 1991, cînd URSS s-a destrămat). Pe de altă parte, Ceauşescu oricum pierduse încrederea poporului, iar un discurs antisovietic al său în 21 decembrie 1989 n-ar fi schimbat nimic.
Sergiu Nicolaescu i-a spus lui Stoenescu că a plănuit să ia două taburi de la o unitate militară cu care să ajungă în Piaţa Palatului în 21 decembrie 1989 şi să secere cu mitraliera balconul de la CC (pag. 220). Nu izbuteşte să obţină taburile, ci doar o puşcă cu lunetă, o grenadă şi o petardă, cu care n-a mai făcut nimic. Apoi, superman Sergiu Nicolaescu obţine nişte staţii de recepţie (pag. 221). Stoenescu trage concluzia că Nicolaescu a bruiat transmisia mitingului din 21 decembrie, deşi din declaraţia lui Nicolaescu nu rezultă asta. Mai mult: „pe timpul unei noi întrevederi, Sergiu Nicolaescu n-a mai recunoscut această parte a evenimentelor, afirmînd că a umblat toată acea zi cu grenadele în buzunar” (pag. 221). Ca principiu, un om care îşi schimbă declaraţiile despre propriile fapte este lipsit de credibilitate. Eforturile lui Stoenescu, de a-i atribui proiliescianului Sergiu Nicolaescu merite pe care Sergiu Nicolaescu însuşi nu şi le atribuie, concomitent cu eforturile de a contesta meritele antiiliescianului Leon Nica, sînt de fapt o încercare de legitimizare a echipei lui Ion Iliescu, care a preluat conducerea ţării în 22 decembrie. Indiferent ce-ar fi spus Nicolaescu, în 21 decembrie nimeni n-a tras asupra balconului C.C., nici cu mitraliera de pe tab, nici cu puşca cu lunetă, nici n-a aruncat grenade. Cunoscînd asta, mai era oare nevoie să se analizeze visele artiştilor ajunşi la bătrîneţe?
Pentru a dovedi că sabotarea mitingului din 21 decembrie nu a fost făcută de simpli bucureşteni, ci de agenturi străine, Stoenescu foloseşte mărturii vagi ale unor persoane care nu pot identifica nimic exact, modul său de gîndire fiind: iată, cineva misterios a sabotat mitingul, deci sigur e mîna agenturilor străine. Se foloseşte declaraţia lui Silviu Curticeanu, care a văzut mitingul de la fereastra biroului său din Comitetul Central, şi care a concluzionat că evenimentele au fost create „cu sînge rece de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, de la cele mai simple pînă la cele mai complicate (bastoane cu ace la vîrf, petarde, aparatură electronică)” (pag. 227). Declaraţia lui Siviu Curticeanu nu ar trebui folosită într-o carte serioasă de istoria revoluţiei, din cel puţin trei motive: martorul e unul din cei ajunşi la puşcărie după 1989 anume pentru faptul că a aprobat reprimarea revoluţiei, deci nu e obiectiv ci direct interesat în promovarea teoriei lui Ceauşescu despre agenturile străine; a văzut întîmplările de la distanţă, nu putea să observe cu exactitate ce s-a întîmplat; nu relatează fapte, ci speculaţii.
Alt securist, generalul Pleşiţă, a declarat: „Pe Calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns comandourile ruseşti. Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat între oamenii muncii cu tehnică de parazitare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni” (pag. 228). Stoenescu a găsit un oarecare Daniel Păcuraru care zice că în busculada mitingului din 21 decembrie „am auzit clar un cuvînt în ruseşte”, deşi „nu vorbesc ruseşte” (pag. 229). De la a auzi un cuvînt rusesc (îndoielnic, cîtă vreme martorul nu vorbeşte ruseşte) pînă la deschiderea focului şi înjunghierea oamenilor de către ruşi e cale lungă. Declaraţiile celor răniţi în 1989 arată că focul s-a deschis de către forţele de ordine, aşa zisa implicare a sovieticilor sau a altor „forţe obscure” fiind doar o manevră a celor interesaţi în ascunderea adevăraţilor criminali. Persoane înjunghiate în 21 decembrie 1989 nu sînt convins că au existat. Medicina Legală, nu generalul Pleşiţă, este cea care ar trebui să confirme.
Stoenescu mai speculează despre mitingul din 21 decembrie 1989 pe temeiul unor informaţii din „rapoartele întocmite de ofiţeri ai Direcţiei II, după eveniment, şi care se regăsesc în arhiva SRI”, dar „SRI refuză accesul la aceste rapoarte” (pag. 231). Rapoarte făcute de securişti la cald, imediat după evenimente, cînd Ceauşescu încă nu fugise, au într-adevăr o valoare probatorie mult mai mare decît declaraţii securiste luate la 15 ani de la revoluţie (precum cea a lui Pleşiţă), dar atîta vreme cît autorul ne spune că n-a avut acces la aceste rapoarte, de ce face speculaţii asupra lor?
Pentru a combate teza revoltei spontane, Stoenescu lansează şi teoria unei „acţiuni diversioniste făcute de o structură secretă a Armatei, care însă trebuie pusă în legătură cu serviciile secrete militare străine, cel mai probabil GRU” (pag. 232). Ca dovadă, arată că la „centrul de cercetări al armatei” se făceau cercetări pentru „dispozitive de luptă psihologică”. „Problema de fond este că acea unitate – Secţia propagandă specială -, cu baza la Domneşti, se afla în subordinea Consiliului Politic Superior al Armatei, adică a generalului Ilie Ceauşescu. Greu de crezut că fraţii Ceauşescu se sabotau între ei” (pag. 232). Într-adevăr, greu de crezut, dar pentru a contesta capacitatea poporului român de a se revolta singur unii sînt dispuşi să-l facă şi pe Ilie Ceauşescu complotist anticeauşist!
Alte dovezi ale sabotării de către sovietici a mitingului din 21 decembrie 1989 sînt:
- o mărturie la mîna a 4-a de la Ion Raţiu, care a aflat de la ziaristul britanic Basset, care a aflat de la realizatorul de film Grigore Corpăcescu care a aflat că lipseşte o filă din condica de oaspeţi a hotelului Athenee Palace şi presupune că în acea filă erau trecuţi turiştii sovietici care ar fi sabotat mitingul (pag. 233). Simpla lipsă a unei foi din condica de oaspeţi a hotelului nu e o dovadă că pe acea foaie erau trecuţi turişti sovietici şi, cu atît mai puţin, că acei turişti au fost implicaţi în sabotarea mitingului, dar chiar şi lipsa acelei pagini din condica de oaspeţi ar trebui confirmată de conducerea hotelului, nu de Ion Raţiu care ar fi aflat de ea prin „telefonul fără fir”.
- Corneliu Vadim Tudor a scris într-o carte a sa că „mi se spune că [cine anume i-a spus lui Vadim nu se explică – nota mea] (…) mîini diabolice de specialişti străini au montat la una din ferestrele hotelului Athenee Palace nişte boxe, de unde năvăleau zgomote înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică (…). Aici e mînă rusească” (pag. 233). Concluzia „aici e mînă rusească” aparţine lui Vadim, nu anonimului care i-a transmis informaţia.
Hotelul Athenee Palace avea în decembrie 1989 o mulţime de angajaţi, cum de nici unul dintre ei n-a depus vreo mărturie în ultimii 16 ani despre faptele presupus esenţiale pentru istoria revoluţiei, care s-ar fi desfăşurat în hotel? Ar trebui confirmat prin declaraţii ale personalului hotelului: dispariţia filei din condică (asta ar trebui să se confirme şi prin condica respectivă), faptul că pe acea filă fuseseră trecuţi cu adevărat turişti sovietici, împrejurările dispariţiei filei (aveau agenţii KGB acces la condică?), faptul că oaspeţii hotelului nu erau simpli turişti ci s-au implicat activ în sabotarea mitingului lui Ceauşescu.
După război, mulţi viteji se-arată! zice o vorbă românească, valabilă şi în cazul revoluţiei din 1989. În 2004, la Naţional TV, securistul Paulian Păsărin, care organiza vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, a pretins că este „autor al unei tentative de lovitură de palat” şi că în 21 decembrie a organizat „echipe de trei-cinci oameni cu misiunea de a crea bătăi şi ţipete, să urle şi să creeze debandadă. Atunci am constatat că nu sîntem numai noi, că mai sînt şi alţii. Era vorba de folosirea unei tehnici de vîrf pe care o deţineau numai americanii”. Stoenescu concluzionează: „alţii, adică americanii, a fost o precizare necesară a colonelului Păsărin, acţiunea sa şi a grupului său neputînd fi încadrată însă decît în diversiunea sovietică. Păsărin şi-a făcut studiile la Moscova (…) Tehnicile de vîrf la care se referă au acţionat prin bruiaj şi simulare de zgomote, ele fiind şi la dispoziţia sovieticilor” (pag. 234). Lovitură de stat dată de colonelul Păsărin nu a existat, dar omul nu e singurul care îşi atribuie acţiuni eroice rămase nerealizate înainte de 1989. Pentru făcut zgomote (au fost în 21 decembrie zgomote reale, nu doar „simulare de zgomote”) nu e nevoie de tehnică de vîrf pe care doar sovieticii sau americanii s-o posede, strigatul fiind şi la îndemîna românilor. Faptul că Păsărin a fost „semnalat la Miliţia Giurgiu în 21 decembrie 1989, nu la Bucureşti” (pag. 234) arată că omul minte, fiind neclar de ce Stoenescu doreşte totuşi să mai analizeze declaraţiile sale. (Păsărin a fost prezent nu doar la Naţional TV ci şi la OTV, şi am semnalat de atunci – anul 2002 – că spune prostii).
În 21 decembrie 1989, în Piaţa Palatului, unde se ţinea mitingul, „toate staţiile transportoarelor blindate au intrat în bruiaj” (pag. 236), ceea ce nu s-a întîmplat cu staţiile Securităţii, care „fiind Motorola, nu aveau probleme (…) Această situaţie, în particular, din timpul revoluţiei, este cea care l-a determinat pe Victor Stănculescu (…) să iniţieze contractul Motorola” (pag. 237). Iată-l deci pe Stoenescu avocatul lui Stănculescu, care a scăpat de puşcărie în cazul contractului Motorola doar pentru că fapta s-a prescris (vezi „Adevărul” din 13 aprilie 2002).
În problema bruiajului care ar fi afectat staţiile transportoarelor blindate primul lucru care trebuie lămurit este dacă au existat transportoare blindate la mitingul convocat de Ceauşescu, acel miting fiind destinat să arate opiniei publice mondiale susţinerea de care Ceauşescu se bucură printre români. Cum voia Ceauşescu să arate că poporul îl iubeşte, cu o mulţime înconjurată de TABuri? Adevărul este că TABurile au fost aduse în centrul Bucureştilor mai tîrziu, după ce începuseră protestele. Apoi, dacă acest bruiaj a existat, de ce raportul SRI despre revoluţie, pe care Stoenescu îl citează, nu pomeneşte nimic despre asta?
„Grupul de la Hotel Bucureşti a fost identificat ca venind de la Gara de Nord pe Calea Victoriei, fiind estimat de Securitate ca fiind format de tineri de la Timişoara şi/sau cetăţeni sovietici” (pag. 238). De ce nu ni se prezintă exact raportul Securităţii despre acest grup, dacă există un asemenea raport (făcut atunci, în 1989, nu ne interesează documente măsluite post-factum)?
Raportul SRI despre revoluţie spune că s-au semnalat „aspecte care nu pot ţine, în nici un fel, de acţiunea maselor-purtătoare a revoluţiei” (pag. 239) sau că în revoluţie au existat „regizori şi actori” (pag. 240). Sînt formulări voit vagi, care lasă loc oricăror interpretări, nu numai celei a lui Stoenescu că s-ar dovedi implicarea agenturilor străine. Chiar SRI precizează că se bizuie pe „date obţinute ulterior” (pag. 238), ceea ce arată că Securitatea n-a estimat în timpul revoluţiei nimic despre implicarea agenturilor străine, afirmaţiile lui Stoenescu despre asta fiind neadevărate. „Cînd serviciul secret al României afirmă că (…) nu mai există dubii asupra premeditării diversiunii din Piaţa Palatului, teza revoltei spontane dispare. (…) Istoricii, scriitorii, oamenii politici pot fabula, pot emite teorii; serviciul secret al unei ţări nu aruncă vorbe la întîmplare” (pag. 240).
(Va urma)
—
BIBLIOGRAFIE:
1. Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I), Editura Rao, Bucureşti 2004.
2. Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II), Editura Rao, Bucureşti 2005.
3. Alex Mihai Stoenescu – Interviuri despre revoluţie, Editura Rao, Bucureşti 2004.
4. Marius Mioc – Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei, Editura Sedona, Timişoara 1999.
5. Marius Mioc – Revoluţia fără mistere, Editura Almanahul Banatului, Timişoara 2002.
6. Titus Suciu – Lumea bună a balconului, Editura Almanahul Banatului, Timişoara 1995.
7. Mariana Cernicova – Noi sîntem poporul, Editura Intergraf, Reşiţa 2004.
De citit pe acelaşi subiect:
- “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
- “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.

Sursa : Marius Mihoc critica tezele lui Alex Stoenescu

Un comentariu:

  1. Eu apreciez rîndurile dlui Stoenescu. Fie şi cu omeneşti scăpări ori umori, cred că a adus ceva nou în istoriografie...
    În acelaşi rînd, observaţiile dvs. din această postare sînt utile observatorului de bună credinţă.

    RăspundețiȘtergere