joi, 11 iunie 2009

Dan Culcer. O, ce zile fericite ! Proză, în-scriere




Proza aceasta a fost scrisă de multe ori în mintea mea, acum va fi pusă nu pe hârtie, prima dată, ci direct pe un ecran de ordinator. Trebuie să fie o istorie scurtă. Fără divagații, fără sentimentalisme. În afară de mine, toți protagoniștii sunt morți. O voi modifica din mers, dacă nu voi respecta regulile pe care mi le-am impus mai sus. Poate că nu va fi niciodată terminată. Să presupunem că mă va lovi un fulger globular sau damblaua înainte de a fircăli ultimul cuvânt. Sau că inspirația îmi va seca. Toate cele ce se vor înșirui s-au întâmplat la poalele Bărnărelului, acest munte pe care îl vedeam adesea lins de norii de ploaie. Vatra-Dornei. Un loc unde s-au întâmplat multe.

Dan Culcer





Zilele fericite
Vatra-Dornei. Un loc unde s-au întâmplat multe.
Dan Culcer



Mama avea sâni mari și grei. In apa gazoasă și caldă a căzii de cupru sânii ei pluteau clătinându-se ca niște balize albe la intrarea în port. Din economie luam o singură baie, împreună. Tata, un corp mare și greu, avea nevoie de spațiu, era privilegiat, cum se cuvenea unui șef de familie. Miroase cald a lavandă, a săpun Cheia și a cetină de brad. Cerul e uneori senin. Alteori muntele lăsa să curgă spre valea pe care alunecau plute cețurile calde ale uitării.
Dar asta se întâmpla rar.

În fața casei unde locuiam, pe un teren viran, uneori teren de futbol, doi cai cu șale înalte pasc. Pe drum coboară un cal mic, pe spinarea căruia se clătină în desagii vărgați de lână sau poate cânepă, o canistră cu lapte, alta cu smântână, un sac cu brânză de burduf afumată în coajă de brad. Tanti Katița vrea smântână și e servită de munteanul piripiriu și neras, cu un ochi albastru și altul lipsă.

Aștept să pot pleca la pescuit. După prânz. Înainte de hait.


Nu-mi place acest început. Deși am afirmat că povestirea ar fi fost scrisă de mai multe ori în mintea mea, constat că nu am ales secvențele pe care va trebui să le alătur, pentru a da sens proiectului, dimpotriva, toate se învălmășesc, se suprapun, cu egală opacitate se acoperă, nu lasă să se întrevadă, de la un strat la altul, în transparență, aproape nimic.

Ce vreau să povestesc, de fapt. O moarte care nu dovedește nimic. Sau poate viața ar fi dovedit ceva. Aceea a unui băiețandru luat de ape, a cărui chip mi s-a șters din memorie. Deși gesturile sale de o precizie teribilă mi-au rămas undeva marcate nu știu cum în masa moale a creierului.

Că l-am uitat, să fie semn de bătrânețe sau protecția normală față de o întâmplare tristă pe care doream să o șterg din memorie dar care reapare, pe neașteptate, în prezent, doar pentru că am scris : Înainte de hait ?





În fața casei, din terasa căreia privesc spre un teren viran, pasc o iarbă firavă doi cai ce-și arată crupele înalte, osoase, de săsoaice văduve, mi se pare acum, fiecare cu picioarele din față legate scurt cu o frânghie. Uneori se revoltă și nechează, fornăie, tresar și se saltă pe copitele din spate, recad pe cele priponite de cătușe. Pe drum coboară, atent să nu-și frângă gleznele, un cal mic, pe spinarea căruia se clătină de obicei, în desagii vărgați de lână sau poate cânepă, o canistră cu lapte, alta cu smântână groasă, un sac cu brânză de burduf afumată în coajă de brad. Tanti Katița vrea smântână și e servită în borcanul pe care munteanul piripiriu și neras, cu un ochi albastru și altul lipsă, îl umple ochi.

Mi-e foame. Aștept să pot pleca la pescuit. După prânz. Înainte de hait.



Nu-mi place acest început. Deși am afirmat că povestirea ar fi fost scrisă de mai multe ori în mintea mea, constat că nu am ales secvențele pe care va trebui să le alătur, pentru a da sens proiectului, dimpotriva, toate se învălmășesc, se suprapun, cu egală opacitate se acoperă, nu lasă să se întrevadă, de la un strat la altul, în transparență, aproape nimic.

Ce vreau să povestesc, de fapt. O moarte care nu dovedește nimic? Sau poate o viață care ar fi dovedit ceva. Aceea a unui băiețandru luat de ape, a cărui chip mi s-a șters din memorie. Deși gesturile sale de o precizie teribilă mi-au rămas undeva marcate, nu știu cum, în masa moale a creierului.

Aparent, rescriu, în altă gamă, în alt timp, aceiași poveste, a unui înecat accidental. Pretextul primei mele povestiri e similar. Acolo personajul se îneacă în mare. Poate că istoriile acestea sunt legate de nașterea mea, într-o cadă de baie, ieșind din pântecul Mamei nu în aer ci în apă, prima gură pe care am tras-o va fi fost de apă, nu de aer, poate. Istoriile acestea cu înecați să fie reminiscențe care se exprimă tîrziu o dată cu activarea memoriei pruncului?

Mi-am uitat tovarășul de aventuri, multă vreme. Protecția normală față de o întâmplare tristă pe care doream să o șterg din memorie dar care reapare, pe neașteptate, în prezent, doar pentru că am scris : Înainte de hait ?

Sau doar un alt semn de bătrânețe.



Mama are sâni mari și grei. In apa gazoasă și caldă a căzii de cupru sânii ei plutesc clătinându-se ca niste balize albe la intrarea în port. Din economie luăm o singură baie, împreună. Tata are tensiune. Are dreptul la o cameră și o cadă separate. Un corp mare și greu, are nevoie de spațiu, e privilegiat, cum se cuvine unui șef de familie. Miroase cald a lavandă, a săpun Cheia și a cetină de brad. Cerul e uneori senin. Alteori muntele lăsa să curgă spre valea pe care alunecau plute cețurile calde ale uitării.

Dar asta se întâmpla rar.


Tata are tensiune. Aici se poate trata. Are dreptul la o cameră și o cadă separate. Un corp mare și greu, are nevoie de spațiu, e privilegiat, cum cred că se cuvine unui șef de familie. Miroase cald a lavandă, a săpun Cheia și a cetină de molid. Cerul e uneori senin. Alteori muntele lăsa să curgă, spre valea pe care alunecă plute, cețurile calde ale uitării.
Mama are sâni mari și grei. In apa gazoasă și caldă a căzii de cupru sânii Mamei plutesc clătinându-se ca niste balize albe la intrarea în port. Din economie, noi ceilalți, luăm o singură baie, împreună.

Dar asta se întâmpla rar. După masa am dreptul să mă duc la pescuit cu băieții din vecini. Punem sticle cu fund spart în apa care se strecoră limpede printre pietroaie și stânci. Sticla e spartă cu un briceag în formă de pește, acolo unde, în loc să fie neted, fundul se transformă în con. Pești minusculi pot intra prin aceast pâlnie ce îi duce spre interior, după care nu mai găsesc centrul cilindrului, derutați și de confuzia dintre sticla verzuie translucidă și reflectarea culorii molizilor și sălciilor de pe mal în apa rece, repezită.

Un comentariu:

  1. salut,

    citesc cu mare emotie si nerabdare proiectul tau. Mie mi se pare interesant de tot si - desi spui ca poate nu termini niciodata, scuzandu-te pentru orice eventualitate -, eu cred ca aceasta povetse complicata si totodata deosebit de simpla, substantiala trebuie scris cu orice efort. Merita. Voi sta la panda incercand sa transpun mesajul. Ce sa-ti spun: imi place proza ta...

    RăspundețiȘtergere