marți, 10 noiembrie 2009

Dan Culcer. România și suveranitatea limitată

Dan Culcer. România și suveranitatea limitată

    1.    Ce anume se schimbă?
    2.    Ce va fi diferit după ce schimbarea propusă ia sfârșit?
    3.    Ce se păstrează neschimbat?
    4.    Cine și ce pierde în această schimbare?
Voi aveți răspunsuri, pentru afacerea voastră, pentru viața personală, pentru România? ne întreabă ziaristul Mihai Stănescu pe Vox Publica, într-un text clar și lucid : Cei patru stâlpi ai schimbării.


Un ziarist român, Mihai Stănescu, pune patru întrebări necesare pentru o analiză lucidă a posibilității schimbării. Dar ele trebuiau să fie puse candidaților la președinție, nu publicului cititor al platformei,Vox publica. Această platformă declarată ca fiind dedicată unor discuții libere, este, în realitate, o anexă, orientată pe baza unui program de demolare anti-Băsescu, a unui post de televiziune care nu mai informează ci combate, pe o bază politică subordonată scandalos unor interese private, electorale și desigur comerciale.
Situația creată în presa televizuală românească de după 1989, prin privatizare, în condițiile în care televiziunea publică nu are nici ea o independență asigurată în raport cu puterea politică la un moment dat, supune electoratul la cele mai nerușinate manipulări. Să ne amintim de rolul televiziunii înainte de alegerile din mai 1990 și de declarațiile mincinos echidistante ale slugoiului iliescian, acad. Răzvan Teodorescu, director al TVRL.
Nimic nu s-a schimbat, dimpotrivă manipularea este extinsă la toate nivelele. Și platforma Vox publica a postului de televiziune Realitatea TV este exemplul cel mai recent. Cititorii mesajelor, ai comentariilor politice peltice încep să vadă realitatea. Asta nu va duce la clarificarea opiniilor electoratului, corp social care se află parțial în afara razei de acțiune a acestor platforme de discuții.
Cei care încearcă să participe la construirea lucidității politice sunt puțini, fiindcă ziaristica practicată în România se ocupă de persoane și ignoră atât analiza principiilor cât mai ales analiza mijloacelor economice și politice de care oamenii politici români dispun realmente pentru a-și în deplini promisiunile. Nu e vorba doar de deturnarea politicii în favoarea unor interese minoritare, de grup, cât mai ales de precaritatea puterii politice, de anemia statului, de dependența acestuia de forțe și interese de grup extrateritoriale. Adică de lipsa de independență politică și economică a României de la 1848 încoace, trecând prin presiunile diplomatice și comerciale ale Congresului de la Berlin, prin ocupațiile militare succesive, inclusiv cea rusească, pîna la controlul economic al Uniunii Europene sau al FMI ? E ceva nou în asta sau așa a fost mereu? Se poate ieși din această stare de suveranitate limitată? Cum? Va trebui să recitim articolele economice ale lui Mircea Vulcănescu și mai ales discursul său de auto-apărare din cadrul rușinosului proces care i s-a intentat după 1944, pentru a vedea că, chiar în condițiile războiului și a unei ocupații militare nedeclarate, aceea nazistă, un patriot și un om competent poate face ceva pentru binele public. Deduc că multor oameni politici români de azi le lipsește vâna patriotică sau competența, poate amândouă.
Dan Culcer

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Singura ratiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este nationalitatea lui romaneasca.

“Singura ratiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este nationalitatea lui romaneasca. Daca e vorba ca acest stat sa inceteze a mai fi romanesc, atunci o sa spunem drept ca ne este cumplit de indiferenta soarta pamantului lui.”
“Voim si speram nu o intoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat candva in tara noastra, ci o miscare de indreptare a vietii noastre publice, o miscare al carei punct de vedere sa fie ideea de stat si de nationalitate.”
“Esti ‘patriot’ de meserie, postulant, consumi numai; te bucuri de partea cu soare a vietii, adapostit de eterna lesniciune de a imbata o natie, parte inculta, parte pe jumatate culta, cu vorbe late si cu apa rece.”
“Din momentul in care luptele de partid au degenerat in Romania in lupta pentru existenta zilnica, din momentul in care mii de interese private sunt legate de finante sau de caderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatarnarea politica a diferitelor grupari care-si disputa puterea statului. Din momentul in care interesul material de a ajunge la putere precumpaneste, o spunem cu parere de rau: votul universal in tara si in Parlament nu mai e decat manipulul unor ambitii personale, al unor apetituri, pe cat de nesatioase, pe atat de vrednice de condamnat.”

Un citat din publicistica lui Mihai Eminescu extras din publicatia on line Sita Deasa.

Toma Roman jr. Ceauşescu voia scuze de la Paul Goma!- zice Voicu Zdrenghea

Ceauşescu voia scuze de la Paul Goma!

Voicu Zdrenghea este un personaj teribil de interesant. In anii 60 a ajuns din raţiuni pecuniare, ofiţer in cadrul Ministerului de Interne, Fără să aibă prea multe in comun cu sistemul in care intrase a observat ce făceau organele de Securitate, care la răndul lor il ţineau sub supraveghere.Fiindcă, la un moment dat, ajunsese unul dintre cei mai importanţi oameni din Direcţia de Paşapoarte, s-a amuşinat cu toată floarea ce vestită a sistemului. Devenit după 1990 profesor de drept şi avocat, colonelul in rezervă Zdrenghea a acceptat să aibă o discuţie cu noi, despre sistemul represiv comunist.

de Toma Roman jr
15/05/2007 (Actualizat 7:00)

576 vizite



Imprimă

E-mail
Voicu Zdrenghea este un personaj teribil de interesant. In anii 60 a ajuns din raţiuni pecuniare, ofiţer in cadrul Ministerului de Interne, Fără să aibă prea multe in comun cu sistemul in care intrase a observat ce făceau organele de Securitate, care la răndul lor il ţineau sub supraveghere.Fiindcă, la un moment dat, ajunsese unul dintre cei mai importanţi oameni din Direcţia de Paşapoarte, s-a amuşinat cu toată floarea ce vestită a sistemului. Devenit după 1990 profesor de drept şi avocat, colonelul in rezervă Zdrenghea a acceptat să aibă o discuţie cu noi, despre sistemul represiv comunist.



    •    Aveaţi origine socială sănătoase? Cum aţi aterizat la interne?
Da şi nu. Tatăl meu a fost ofiţer de artilerie in armata regală. Il epuraseră fiindcă nu luase parte la lecţii de ideologie de după război şi ajunsese portar la o fabrică, IRTA Braşov. Eu cănd mi-am făcut autobiografia am omis să scriu că a fost ofiţer.Aşa mi-au admis dosarul la drept. Acolo am avut ceva bube-n cap, fiindcă am apărat o colegă, Titieni Ana, care fusese surprinsă la biserică, atunci cănd se ruga, culmea ironiei, să treacă examenul la socialism ştiinţific. Am avut probleme pe linia Asociţiei Studenţilor Comunişti din Romănia, pe atunci condusă de Ion Iliescu Fostul preşedinte zice că era nu ştiu ce organizaţie democratică. Era, de fapt o structură represivă, care a acţionat in urma evenimetelor din 1956 din Ugaria, a căror undă de şoc ajunsese şi la noi. Au fost exmatriculaţi, arestaţi şi băgaţi la puşcărie mulţi studenţi.Pe noi ne-au dus să luăm aminte, cănd i-au judecat pe studenţii din Timişoara, la Cluj. După 40 de ani de la terminarea facultăţii, un fost coleg, care era informatorul pe an, mi-a zis că n-am fost arestat fiindcă ii eram simpatic şi n-a vrut să mă toarne.Colegul acesta a fost un rezident al Securităţii de bun simţ, ştia că eu citesc din filizofi idealişti, păcat grav.



    •    Cum aţi ajuns totuşi să lucraţi in Ministerul de Interne? Bănuiesc că nu v-au cules pur şi simplu de pe stradă...
Voicu Zdrenghea: In anii 50 ajunseseră la M.I., in Securitate şi Miliţie tot felul de oameni fără nici o pregătire, brutali. Eu terminasem dreptul la Cluj, in 1959, ca şef de promoţie, mai prinsesem incă unii profesori vechi, de şcoală franceză. Cred că singurul format in URSS era viitorul ministru al justiţiei şi socru al actualului politician Radu F. Alexandru, rofesorul Ioan Ceterchi. Am ajuns procuror la Codlea, pe o leafă mică. In 1964, Ceauşescu voia să schimbe oamenii lui Alexandru Drăghici din Ministerul de Interne, să condamne abuzurile făcute de aparat in anii 50. Voia să aducă oameni noi, mai cu pregătire, in aparat. Nu avea de unde să-i ia, aşa că s-a trecut la recrutări din răndul magistraţilor sau procurorilor. La Codlea aveam o leafă de 700 de lei, făceam naveta la Braşov, o duceam rău. Am acceptat să intru in Ministerul de Interne şi mi-a crescut salariul brusc de la 700 la 2400 de lei, ca locotenent major. Am fost făcut şef de birou la Cercetări Penale, la Miliţia Regiunii Braşov. Reţineţi, nu la Securitate. Pănă in 1989 am avut relaţii de lucru cu Securitatea, ştiam datorită funcţiilor pe care le-am avut ce se intămplă la ei, dar niciodată nu am aparţinut formal de ei. Securitatea mă folosea, la Braşov, să ii ajut in anchete penale.A fost un caz celebru, de exemplu cu Tolpeghin, directorul fabricii Rulmentul.El achiziţionase de la două firme italieneşti Frediano şi Novaresse, linii tehnologice uzate moral.Luase un comision gras, se plimba cu un Fiat de limuzină, cum nu mai exista altul in Romănia. Soţia lui avea peste 300 de perechi de pantofi aduşi din Italia.Pănă şi hărtia higienică era italienescă la ei acasă. Vedeţi că se intămplau şi atunci situaţii ca acum. Doamna vindea pantofi de lux la protipendada feminină din Braşov. Securitatea l-a urmărit pe el, pentru subminarea economiei naţionale, iar pe mine m-au insărcinat să cercetez specula doamnei, culpă care ţinea de miliţie. Am făcut ancheta respectivă la sediul securităţii, „sub tehnică", adică generalul Bolintineanu, securistul şef al Regiunii inregisra şi asculta cum decurge ancheta. Pe el l-au condamnat la 25 de ani de inchisoare. Fiindcă Securitatea a dictat pur şi simplu şi condamnarea doamnei Tolpeghin, ea a incasat 2,6 ani de puşcărie, pedeapsa maximă pentru speculă cu toate că nu avea cazier. Pe el puteau să-l şi impuşte, numai că mai aveau nevoie de el şi-n alte cauze. Il tot ancheta căpitanul, pe atunci, Cenuşe, de la Bucreşti. Lui Bolintineanu i-a plăcut cum am condus ancheta şi am devenit preferatul lui.



    •    Cum aţi ajuns la Bucureşti? Datorită lui Bolintineanu?
Nu. El voia să mă incadreze cu totul la Securitate şi eu refuzam.Peste un an, in 1965, au venit unii de la cadre şi mi-au propus să intru ca asistent universitar la Bucureşti, la şcoala de miliţie de pe şoseaua Olteniţei, cu atestat de la Ministerul Invăţămăntului. Am stat doar un an aici, intre 1966 şi 1967. Predam drept penal, mă controla o doamnă, Nicola Tibacu, care ulterior a ajuns general. In 1967, a venit un alt control condus de pe atunci colonelul Iulian Vlad. Lui Vlad i-a plăcut cum predam, aşa că m-a promovat in centrala M.I., la Direcţia Cadre-Invăţămănt, care se ocupa atăt de miliţie căt şi de Securitate, ca specialist cu indrumarea juridică a şcolilor de ofiţeri şi subofiţeri ai M.I. In 1967 s-a format Cosiliul Securităţii Statului. Condus de Ion Stănescu, pe care l-am văzut recent la televizor ţinănd cam aceleaşi discursuri ca şi atunci. Nu ştiu de ce, pe fondul acestei schimbări, m-a chemat Iulian Vlad şi mi-a spus că trebuie să plec de la invătămănt. Mi-a dat să aleg intre Direcţia 6, de Cercetări Penale, a Secutităţii, un organism plin de torţionari, la Editura M.I. sau la Direcţia de Paşapoarte, consilier juridic. Am ales paşapoartele, mi s-a părut că nu mă ingrop, dar nici nu o să trebuiască să fac abuzuri. Am nimerit intr-un loc interesant, am participat la tratative internaţionale, privind dubla cetăţenie, vizele...



    •    Ştiu că, de pe atunci, Ceauşescu incepuse să văndă in străinătate germani, evrei, ba chiar romăni sadea, pe care-i cumpărau ori statele Israel şi Germania, ori chiar familiile. Ştiu că exista la Londra o reţea condusă de un tip, Jacober, care contra 6000 de dolari putea să scoată din ţară pe oricine. Că mai existau şi-n alte capitale vectori ai DIE-CIE care se ocupau cu asta...

Exista un cadru legal, se pare, dar secret, eu nu am avut acces, privindu-i pe evrei şi nemţi.Erau cote de emigrare, stabilite in funcţie de avatajele pe care le scotea Romănia. Au existat şi grupuri care se ocupau cu aşa ceva. Cănd, de exemplu Ceauşescu mergea intr-o vizită undeva, trebuiau rezolvate problemele spinoase, cum erau cazuri de reintregire a familiei. Se făceau intervenţii prin Direcţia Consulară a MAE, se făceau liste cu cei ce trebuiau să plece. Listele ajungeau la noi via MAE. Lui Ceauşescu ii era frică de manifestaţiile ostile ale rudelor celor rămaşi in ţară. Cred că grupurile acţionau pe linia asta. Ofiţerii de Securitate de la post din străinătate luau datele şi le transmiteau prin Direcţia Consulară. Erau şi mulţi escroci, care nu aveau nici o legătură cu nimic, primeau doar informaţia că Nicolae Ceauşescu merge nu ştiu unde şi cereau bani rudelor dar nu aveau nici o legătură cu ce se intămplă.Era o problemă şi cu casele celor care emigrau. Ele ajungeau intr-un fond locativ special, gestionat tot de Securitate. La Primăria Municipiului Bucreşti, era un oarecare Simionescu, care se ocupa cu asta. Casele aveau o destinaţie specială, deveneau case conspirative, era luate pe repartiţie de activişti sau ofiţeri de securitate.



    •    Pe Pacepa l-aţi cunoscut? Vă venea o listă cu paşapoartele pe care trebuia să le eliberaţi ofiţerilor sub acoperire care plecau la post din ordinul lui?

L-am cunoscut numai din documente. Ofiţerii sub acoperire, sau fantomele, cum le spuneam noi, plecau in general cu paşapoarte diplomatice sau de serviciu, via ministerul de externe. Am avut şi eu cu paşapoarte turistice, căteva fantome, pe o evidenţă secretizată.Am avut şi dosarul personal al lui Ceauşescu intr-un fişet. Era deschis atunci cănd a plecat la studii in URSS. Nu a rezistat acolo, a stat extrem de puţin, a simulat o boală şi s-a intors. Nu-i plăcea să inveţe. E o legendă că a absolvit academia militară sovietică Frunze.



    •    După fuga lui Pacepa a fost furtună şi la paşapoarte?
Da! Eu personal am fost cercetat de Pleşită, pe motiv că dădusem o viză de ieşire din ţară lui Jean Maurer, fiul lui Ion Gheorghe Maurer. Primisem ordin de la şeful meu generalul Luchian, să-i dau viză lui Jean, să plece in Bulgaria la o vănătoare. Incepuse o vămătoare de vrăjitoare. Luchian a recunoscut că el ordonase să-i dau viza sărind nişte etape. De atunci am fost pus sub tehnică, ascultat. Cănd aveam ceva de vorbit, mai intim, ieşeam in curte.E adevărat, aveam o mare putere, aceea de a acorda vize de ieşire in Occident. Mai săream peste reguli cănd veneau grupuri de medici, cercetători, care voiam să plece la congrese şi simpozioane şi care, teoretic aveau nevoie de aprobarea Elenei Ceuşescu. Fiindcă eram mai atipic, s-a inceput impotriva mea o acţiune contra-informativă botezată Perla Neagră. Am cerut acum la CNSAS dosarul şi mi-au zis că nu există cu toate că eu ştiu precis ce a fost. Asta mă face să cred că dosariada e subiectivă şi apar anumite chestiuni numai la momentul oportun.



    •    Mişcarea Goma v-a prins căt eraţi pe funcţie la paşapoarte...
Paul Goma a fost o mare figură şi chiar a fost foarte curajos. Deşi am avut legături atăt cu el căt şi cu soţia sa Ana Năvodaru, el nu a avut ce să-mi reproşeze in romanele lui. El a fost pus in libertate după cutremurul din martie 1977. Primise o invitaţie de la Pen-Clubul francez şi voia să plece. Intr-o dimineaţă m-am trezit cu el la paşapoarte. L-am primit in birou şi a inceput să critice pe bună dreptate regimul paşapoartelor de atunci. După 20 de minute m-am trezit cu şeful echipei care-l fila că dă buzna şi ii reproşează că a venit fără aprobare. Chair dacă eram numai maior şi ăla era locotenet colonel, l-am dat afară din birou şi i-am spus că tovarăşul Goma e in audienţă la mine. Goma s-a cam incruntat cănd l-am făcut „tovarăş" aşa că am continuat discuţia cu apelativul „prietene", fiindcă nu-mi venea să-i spun „cetăţene". I-am spus că mi se pare absurd să fie acuzat de nu ştiu ce comploturi. Proştii voiau să-l acuze de homosexualitate sau de complot cu toată redacţia Europei Libere. El era de o tenacitate deosebită, aşa că nu le-a reuşit. L-au ţinut blocat in ţară pănă in noiembrie.



    •    De ce n-au incercat să se debaraseze de el mai repede? Romănia semnase convenţia de la Helsinki iar era deja cunoscut in exterior...
: Ceauşescu dorea să obţină de la el o scrisoare olografă prin care Goma să işi ceară scuze şi să retracteze tot ce a spus şi scris. Am văzut chiar atunci Dosarul de Urmărire Informativă al lui Goma. Eram prieten cu maiorul Achim de la Direcţia 1, care-l avea in posesie. M-am crucit ce voiau să facă, să-l transforme pe Goma in agent KGB. Era o mobilizare de forţe senzaţională. Şi Achim rădea de ce-i duce capul pe superiorii lui. Ceaşescu avea boală pe Europa Liberă şi voia să-l lege pe Goma cu ea. Tot Europa Liberă a fost una din cauzele pentru care m-au luat contra-informaţiile la ochi. Emigranţii care ajungeau la microfon erau intrebaţi dacă primesc mită şi ziceau, cinstit, că nu.Unora li s-a părut că asta e o laudă şi am devenit suspect.



    •    Şi nu luaţi şpagă?
Nu. Chiar le spuneam ălora care veneau cu atenţii să-şi ia inapoi ce-au adus, că le retrag viza. Cănd au văzut că nu mă prind cu tehnica, mi-au trimis oameni să mă provoace, cu cadouri, ba chiar căteva actriţe, să mă invite la ele acasă. Una dintre ele, Liliana Tomescu, era informatoarea Direcţiei 3, mi-au trimis-o pe cap. Aceasta imi cerea audienţă spre seară cănd stăteam peste program, Am avut certitudinea că e a lor, după ce am primit-o intr-un week-end impreună cu doamna Conta, soţia dirijorului. Aceasta era nemulţumită că fiul ei voia să se căsătorească cu o elveţiancă. Am spus că nu pot să o ajut. Ne-am luat la revedere. Liliana Tomescu s-a lăudat că a aflat de la mine treaba cu necazul familiei Conta şi nişte oameni de la Direcţia 3 au crezut că eu mă culc cu ea şi ii fac confidenţe.Mi-au mai plantat un informator, un violonist, despre care ştiam că e al lor, care voia să-mi dea şpagă o trusă de scule pentru maşină.Era omul generalului Vasile de la contra-informaţii.



    •    Aţi pomenit de generalul Luchian. Ştiu că a picat in dizgraţie după fuga lui Pacepa, fiindcă era prieten cu acesta...
V,Z.:L-au demis fiindcă nu a raportat imediat că Pacepa vrea să plece in Germania Federală. După aia i-au găsit şi ceva cu o vilă la Pucioasa.Atunci ne-au pus să dăm cu toţi declaraşii de avere. L-au anchetat pănă şi pe colonelul Dorobanţu, ultimul meu şef de la paşapoarte. Acesta fusese un apropiat al reţelei Caraman, lucrase sub acoperire, şi, in mod cinstit işi obţinuse bunurile de provenienţă occidentală căt fusese la post.



    •    Exista o reţea de piaţă neagră care ţinea de DIE, prin care se cumpăra bunăvoinţa activiştilor şi se străngeau averi?
E foarte posibil. Ştiu că diplomaţii aflaţi şi sub umbrela SIE aducea in ţară tot felul de mărfuri rare la noi. Ştiu că un consul al Romăniei la Koln, de exemplu pretindea pentru orice serviciu consular „comision" pe care apoi il transforma in marfă de contrabanda.



    •    Pe generalul Nicolae Doicaru l-aţi cunoscut? E un personaj nebulos, care a murit in condiţii ciudate.
Era adjunct al ministrului de interne. L-aş defini ca pe o brută deşteaptă. Era de o duritate ieşită din comun. Avea mare trecere, era considerat in aparat un om „capabil". Era singurul care-şi permitea să-l ameninţe pe Pacepa că toarnă la coana Leana, era in conflict cu Pacepa. Era o oarece diferenţă de intelect intre el şi Pleşiţă, de exemplu, pentru care termenul de semidoct mi se pare blănd. Cu Pleşiţă am lucrat. Ştiam că e o brută după ce mi-a zis Goma cum a măncat bătaie de la el. Eu personal i-am semnat paşaportul lui Goma după ce mi-l ceruse Pleşiţă. Acesta i l-a inmănat după ce i-a spus că măna Securităţii e lungă. Dealtfel, l-au şi trimis pe ofiţerul Matei Pavel Haiducu să-i omoare pe Goma şi Virgil Tănase, la Paris. Acesta din urmă era un altfel de disident, incă de atunci in anturajul lui Ion Iliescu. Ei se ştiau de la Timişoara, unde fusese Iliescu secretar cu propaganda. Virgil Tănase scria aşa, mai pe lăngă direcţia oficială. Pe mine m-a chemat generalul Simonis, adjunctul de la paşapoarte şi mi-a spus că Tănase e pila lui Burtică, să-i dau paşaport să plece căt mai repede. Cred că el a fost trimis special de Burtică şi poate Iliescu, să facă propagandă anticeauşistă la Radio Paris şi Europa Liberă.



    •    Exista un grup de rezistenţă fidel lui Ion Iliescu in Securitate?
Nu. Generalul Vlad era un ofiţer foarte fricos şi obedient. Adjunctul său, Gianu Bucurescu, era o slugă credincioasă, fără personalitate crescută de Vlad, ca să-l inlocuiască. La vărful Securităţii nu mişca nimic ei au fost obedienţi pănă la capăt.



    •    Fostul colonel Paulian Păsărin susţine că a incercat, impreună cu mai mulţi securişti şi activişti PCR să-l debarce pe Ceauşescu...
Astea-s poveşti. Se dă mare Păsărin. El era un ofiţer preocupat de şpriţ şi femei.Era combinat cu o activistă de partid care chiar arăta superb. A avut ceva necazuri din cauza pasiunilor sale, e adevărat.



    •    Odată cu mişcarea Goma şi Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, au reuşit să iasă din ţară mai mulţi doritori de azil politic. Aţi primit ordin să-i faceţi scăpaţi?
Da. Se formase un fond de arhivă I.O.-Interes Operativ. Era o manevră parşivă. Printre disidenţii reali erau amestecaţi romi cu preocupări infracţionale, hoţi, plevuşcă. Mergeau in Transkirchen, in lagăr de tranzit, să facă probleme. A fost „ideea genială" a lui Pleşiţă, care s-a găndit să murdărească ideea de azilant politic, să-i inebunească pe occidentali. Alţii culegeau informaţii de acolo pentru Pleşiţă. Şi pe mine au vrut să mă lucreze de acolo.Era un ziarist sportiv la Romănia Liberă, Ion Bocioacă despre care eu cred că era ofiţer acoperit. Cănd trebuia să plece ăsta undeva, eram chemat la generalul Romeo Popescu, ajuns şeful Direcţiei Paşapoarte şi mi se spunea că tov Bocioacă are sarcini speciale, să nu-l intărzii. Intr-o zi, m-am trezit cu Bocioacă la mine-n birou. Mi-a zis că la Viena, unul Cuerite, ii spusese că mă mituise cu nu ştiu căte sute de dolari să-i dau drumul. Era clar o provocare, ştiam clar că sunt ascultat prin microfoane. Nici nu a plecat bine Bocioacă şi am făcut un raport. I-am dus raportul lui Dorobanţu, şeful direct, care inainte de a lua foaia, m-a intrebat ce a căutat Bocioacă la mine. Cred că ascultase pe viu conversaţia, dar l-am blocat dăndu-i raportul imediat.



    •    Intr-o emisiune televizată, l-aţi acuzat pe Corneliu Vadim Tudor că a slujit serviciul de dezinformare al Securităţii...
Ei aveau un asemenea serviciu, iar ca martor că Vadim Tudor le făcea jocul sunt chiar articolele din Săptămăna. A venit la un moment la mine un şef de la dezinformare, insoţit de o colaboratoare a domnilor Barbu şi Tudor de la Săptămăna, doamna Adriana Kiseleff. Ea fusese singura romăncă primită de Papa din acea perioadă. Ea era folosită de Securitate la dezinformare şi pentru a penetra mediile fostelor partide istorice din SUA. Pe numele adevărat o chema Chisăliţă şi fusese secretara scriitorului Cezar Petrescu. Fusese deţinută politică, dar, apoi, devenise informatoare.Eugen Barbu şi Marga Barbu primeau paşapoarte de la noi, ca cănd voiau ei.Vadim avea paşaport de serviciu. Să vă yic ceva despre el. Zice şi acum că e bun prieten cu Florin Piersic. Ei bine, la un moment dat actorul voia să plece la o şuşsanea in Israel cu o tănără actriţă, excepţional de frumoasă, de la Bacău, care nu era nevasta lui din acea perioadă, 1977-78. Ana Seles, soţia, nu trebuia să afle. Mi-a lăsat o cerere scrisă de acea prietenă, pătată de gălbenuş de ou şi ulei, cred că o ascunsese de Ana in cămară.Eu am ascuns cererea, nu voiam necazuri. Asta era vineri, Luni m-a chemat generalul Popescu Romeo, că vrea să vadă cererea. Popescu Romeo aflase de la Vadim că Piersic vrea să işi ia amanta cu el. Practic il vărăse in gura securităţii, l-a turnat că vrea să-şi ia fata cu el.


    •    Unde v-a prins ziua de 21 Decembrie 1989?
La miting. După ce m-au schimbat de la paşapoarte, ajunsesem, cu grad de colonel, şeful Biroului Audienţe din Inspectoratul M.I.-Bucureşti. Fusesem scoşi neănarmaţi. In mijlocul oamenilor muncii cu, cu tot efectivul. Eu am nimerit intre cei de la ITB, care erau nemulţumiţi că fuseseră scoşi pe semnătură, pe tabel ca niciodată şi nu puteau chiuli.Ştiam că o să se intămple ceva.



    •    De unde?
Incă de cănd a venit Gorbaciov, in 1987, aflasem că o să vină Iliescu la un moment dat la putere. Am fost scoşi pe traseu, cu intreg efectivul, la vizita lui Gorbaciov. Ni s-au dat poze de-ale lui Ion Iliescu şi ne-au spus că „individul" din fotografie nu trebuie să se apropie nici la 100 de metri de Gorbaciov. Ne-au zis că or să ne dea afară dacă se intălnesc cei doi. M-am prins că Gorbaciov o să-i facă vănt lui Ceuşescu şi o să vină Iliescu. Revenind la miting, după ce a inceput balamucul, am căzut in fund, impins de mulţime, după care am plecat la inspectorat. De aici ne-au dat drumul acasă, spunăndu-ne să ne intoarcem seara, că intrăm in dispozitiv. Cănd m-am intors, in curtea interioară erau deja arestaţi. Pe culoar, am văzut doi francezi, intre mai mulţi subofiţeri de miliţie. Era locotenent-colonelul Eric Sandale, ataşatul militar al Franţei şi adjunctul lui, Boulanger. Fuseseră arestaţi in zona Intercontinental şi Vlad, fără să ţină cont că sunt diplomaţi, ordonase să fie reţinuţi la miliţie. A venit şi generalul Vasile, şeful Direcţiei 4, care s-a apucat să-i injure pe francezi. La „pizda mătii", Sandale, care ştia romăneşte a răspuns „vă mulţumesc". Intr-unul din birourile de la „Audienţe" i-au interogat pe francezi mai mulţi ofiteri de la Direcţiile 5 şi 6. Nu i-au lăsat să ia legătura cu ambasada. Afară se auzea cum se trage, mergeau dube cu arestaţi spre Jilava. Maşinile miliţiei nu mai erau suficiente şi se foloseau şi dubele de poştă. Cei care-i interogau pe francezi au fost trimişi şi ei la Jilava şi generalul Vlad mi-a ordonat să-i păzesc eu. Cei doi erau ingrijoraţi, securiştii ii ameninţaseră că o să-i impuşte. Mi-am deschis fişetul, mi-am scos pistolul şi am zis că vor fi impuşcaţi peste cadavrul meu. Asta i-a mai liniştit, am stat de vorbă toată noaptea. De dimineaţă, cănd s-a auzit comunicatul cu Milea, cei doi s-au ingrijorat iar, Sandale se pare că il cunoştea bine, şi am dedus că se afla pe 21 la Inter ca să ia legătura cu acesta. Imediat cum a decolat elicopterul, am fost sunat de la cabinetul lui Vlad, să-i eliberez, cu scuze. Francezii au plecat după ce au vrut să-mi ofere bani pentru că i-am ocrotit. I-am refuzat, le-am cerut doar să rămănem amici, mi-au dat numărul de telefon. La jumătate de oră după asta au dat năvală in sediu ţigani, oameni violenţi, hoţi. Colegii mei cam fugiseră prin garaj. Eu am rămas dar situţia degenerase. I-am sunat pe francezi şi in 15 minute a venit să mă ia o maşină Peugeot cu steagul Franţei. M-au dus la amabsadă unde am măncat după care am mers acasă. Am auzit spre casă faptul că trag securiştii din casele conspirative. Eu cred că au tras trupele de cercetare diversiune ale M.Ap.N. Oricum, a doua zi, pe 23 decembrie, majoritatea ofiţerilor din Direcţia 5 erau inchişi la noi in sala de festivităţi, nu avea cum să tragă.



    •    Se spune că sunteţi cel care a introdus in Romănia testul poligraf. E adevărat?
La IGM era un aparat importat, la care se jucau diverşi neaveniţi. Il puneau in funcţiune, spuneau minciunele şi rădeau. Eu i-am văzut pe ăia, am cerut aparatul, am studiat metodologia şi l-am folosit in anchete.Aşa am rezolvat cazul lui nea Titi, un cărciumar din Adunaţii Copăceni care-şi omorăse soţia. El minţea că soţia a fugit cu un amant, prin Constanţa. Părinţii soţiei tot cereau să se reia ancheta. M-au lăsat să folosesc poligraful. Am lucrat cazul ajutat de Tudorel Butoi, care după 89 a făcut o mare măgărie asumăndu-şi singur paternitatea testului poligraf in Romănia. A folosit chiar o lucrare a mea drept teză de doctorat. S-a dovedit că nea Titi minţea. Cadavrul a fost găsit intr-o făntănă din judeţul Olt, comuna Prisaca. Postelnicu era un idiot, nu a priceput nimic, nu m-a lăsat să public metodologia lucrului cu poligraful. Mi-a blocat după 1990, accesul in Societatea Poligraf, fostul ministru de justiţie Gavril Iosif Chiuzbaian, fiindcă sediul societăţii era la sediul Uniunii Juriştilor, unde era preşedinte ăsta.



    •    De ce?
Eu am fost primul care a zis despre el că a fost turnător. A fost in grija colonelului Faur, la Direcţia 1 a Securităţii.A făcut poliţie politică, m-a turnat chiar pe mine.Il anchetam pe unul Zamfir, intr-un caz celebru in anii 80, crima de la Liceul Mihai Viteazu. Chiuzbaian, care era judecător la Sectorul 6, m-a acuzat că am eliberat o femeie nevinovată ca să mă incurc cu ea. Colonelul Mohora, la care ajunsese nota informativă a lui Chiuzbaian, mi-a arătat-o. Pe Chiuzbaian, cu toate că era judecător, nu-l făcuseră membru de partid, ca să-l poată marşrutiza unde aveau nevoie, fără aprobări speciale. La judecătorie o supraveghea chiar pe preşedinta instanţei, doamna Mihai, care era nepoata Elenei Ceauşescu. Elena avea curiozitatea să ştie ce se intămplă cu rudele ei. Din păcate majoritatea miniştrilor de justiţie de după 1990 au fost turnători. Aşa se explică de ce au tolerat aşa numita SIPA, plină de foşti securişti, in cap cu Marian Ureche.



Comentează            




11. 2012
de un cetatean patriot |  5/09/2009 15:28:07
dan si numai stiu kum...dc te bagi in seama de unde cunosti tu aceste lucruri?oi fiiii un comunist notoriu sau bolsevic....!numai acuzatiiii lumea!stii tu numai manca *****
10. VOICU ZDRENHEA
de Dan Herford | 22/08/2009 18:17:59
Pacat ca d-abea acuma apar chestiilea astea,acuma cand si-au pierdut din valoare;la ora actual sunt ,din pacate,rasuflate.

Aceasta **** de militia/securist ,Zdrenghea,care-si fabrica acuma in interviu o fata umana ,mi-a ras in nas ironic,cand m-am dus in audienta sa-I intreb de ce nu-mi dau viza sa plec cu contract in Germania…..

Cine nu-l cunostea pe Zdrenghea….!!!Si cel mai comic este spune ca nu primea ciubucuri;mananca **** cu POLONIKUL….!Eu cunosc o gramada de tigani(de ex.MARIN PETRAHE-PECHEA) care-I aduceau o gramada de peshkeshuri din Germania….ha!Da,nu primea bani,dar castofoane,videouri,parfumuri sau mai stiu eu ce d-alde d-astea,primea cu bratele deschise,deoarece si el la randu-I mai avea obligatiii……harasel !
9. adevarul doare
de adevarul doare | 18/04/2009 20:26:26
dc oameniiiii buni suntem asa rai si nu apreciem pe domnul profesor universitar zdrenghea>>>cate generatii de studentii au invatat de la dansu meserie?!este pacat sa l injuram pt ca spune un adevar!nu este o marioneta asa cum s a spus!sa va fie rusine!apreciez jurnalul national pt acest articol
8. Pareri despre profesorul Voicu Zdrenghea
de Rodica | 16/04/2009 15:43:48
Regretăm că oameni care practic il cunosc pe dl. profesor Voicu Zdrenghea mai mult din vedere, isi permit sa-si spuna parerea despre domnia sa.Profesionalismul unor oameni de talia dl-ui profesor merita tot respectul. Curajul dominei sale deranjeaza, corectitudinea sa, supara. Pacat ca nu suntem in stare sa apreciem OAMENII ADEVARATI.
7. hua kartouche!
de bosss | 16/04/2009 15:23:23
kartouche esti un comunist cum a spus si cel din innainte!un frustrat obsedat ...care mananci numai ***** toata ziua...~! domnul zdrenghea are dreptate! este un om bun!totiii studentiiiii lui il sustin!numai bine
6. biruinta
de biruinta | 16/04/2009 15:20:18
hahalera esti tu si un neam prost care vorbeste gura fara el:de fapt esti un *-*** sau un copil facut la repezeala...!jet de aici...!respect jurnalul.ro dreptate in tara asta numai comm aiurea cu sintagme gen hahalera auzi bai neam prost
5. dreptate
de dreptate | 16/04/2009 15:17:17
numai faceti oamenii hahalera...omul spune un adevar...dc judecam asa lumea...nu este corect..iar tu ala care il faci hahalera esti un comunist *** si un frustrat notoriu...hai sicktir...buna sa va fie inima si numai bine
4. da-i bataie!
de iulius | 16/05/2007 09:13:25
In sfarsit cineva spune adevarul! Anume ca,dupa 22dec.1989 teroristii au fost cei de la Cercetare-Diversiune MAPN.Ei au tras,ei au aparat viitorul guvern FSN ,pe Ilici,Roman,Militaru,ma rog toata gasca.Nu mai tine minte nimeni sa ne spuna si noua exact cum a fost? Toti avem mintea s#$^@%&ta cand e vorba de adevar?
3. interesant
de dan | 16/05/2007 09:28:26
uite, in sfirsit, cineva care spune adevarul despre sistem!
2. trist
de mara | 16/05/2007 16:26:52
Trist sa aflam ca panza de paianjen a informatorilor a fost ata de extinsa.Am senzatia ca traim in matrix.

Fara nici o legatura:aveti niste corectori....
==============
A se vedea si Pacepa

Marius Mioc. Alex STOENESCU si pseudodistinctia “DIVERSIUNE” ŞI “REVOLTĂ POPULARĂ” (I)

GREŞITA DISTINCŢIE A LUI ALEX STOENESCU: “DIVERSIUNE” ŞI “REVOLTĂ POPULARĂ” (I)
May 1st, 2006 ·
http://ro.altermedia.info/politica/greita-distincie-a-lui-alex-stoenescu-diversiune-i-revolt-popular-i_3791.html
Marius Mioc [toate articolele acestui autor]
Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Pentru Alex Stoenescu, în 21 decembrie 1989 la Bucureşti a existat o „diversiune străină”, abia în 22 decembrie a fost adevărata „revoltă populară”. Similar vede întîmplările din Timişoara, unde deosebeşte „diversiunea străină” din 16-17 decembrie de „revolta populară” din 20 decembrie.
Teoria aceasta nu e nouă, o cunoaştem de la toţi cei implicaţi în crimele din 1989, care vor să-şi legitimizeze faptele pretinzînd că nu s-a deschis focul împotriva poporului român, ci împotriva unor diversionişti aflaţi în slujba agenturilor străine. Stoenescu acceptă că deschiderea focului a fost nelegală, dar doar din motive de formă, fiindcă nu se declarase starea de urgenţă cu respectarea procedurilor legale. Pe fond, Stoenescu acceptă susţinerile criminalilor din 1989. În volumul I precizase că ordinul de reprimare al revoluţiei, deşi ilegal, „nu era vădit ilegal” (vol. I pag. 558). Art. 24 alin. 2 al noului Cod penal (Monitorul oficial nr. 575 din 29 iunie 2004) ne explică: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal”. Cam într-acolo se bate şaua: o fi fost reprimarea revoluţiei ilegală, dar nu vădit ilegală, deci, după noul cod penal, aplicînd legea penală cea mai favorabilă (art. 6 nou cod penal), criminalii trebuie absolviţi de răspundere.
Stoenescu scrie despre „criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi” (pag. 195), dar nu aflăm care a fost folosul sovietic, căci rezultatul crizei sistemice a fost destrămarea URSS şi aderarea foştilor sateliţi sovietici la NATO.
Coincidenţa de timp dintre revoluţia română şi intervenţia americană în Panama a făcut să apară speculaţii (vezi „Jurnalul Naţional” din 27 februarie 2004, 12 noiembrie 2004) despre un tîrg făcut la Malta: URSS ar fi primit mînă liberă să acţioneze în România, iar SUA mînă liberă în Panama. Declaraţia fermă a guvernului sovietic, de condamnare a intervenţiei SUA din Panama (pag. 196) („încălcare făţişă a principiilor fundamentale ale Cartei ONU”), arată însă că nicidecum SUA nu a avut o înţelegere cu sovieticii în această privinţă. Ce mai putea face URSS contra amestecului american în Panama? Eventual, să trimită trupe, şi să înceapă un război mondial, dar nu cred că asta era o opţiune realistă.
„Ca şi în multe cazuri, dar mai ales ca în cazul Timişoara, actele de violenţă au fost asumate de unii revoluţionari numai pentru a evita clarificarea elementelor de intervenţie străină în diversiune, iar asumarea a vizat întotdeauna teama de anularea calităţii de revoluţionar, aruncarea unei umbre de îndoială asupra revoluţionarilor, spaima că ar putea fi încadraţi solidar unei intervenţii străine – în principal a sovieticilor” (pag. 200). Însuşi Stoenescu, în primul volum al cărţii sale (Editura Rao, 2004) a reprodus mărturia lui Gheorghe Curpaş, persoană direct implicată în blocarea tancurilor în Calea Girocului din Timişoara (vol. I pag. 498). Crede Stoenescu că afirmaţiile lui Curpaş sînt minciuni?
Mă simt direct vizat de îndoiala pe care Stoenescu o aruncă asupra celor care şi-au asumat acte de violenţă în timpul revoluţiei, căci am publicat în „Expres Magazin” nr. 27/1991 articolul „Unul din huligani am fost eu”, în care încercam să explic, la nivelul intelectual a lui Ion Cristoiu, necesitatea obiectivă a violenţei în 1989 pentru a elimina frica oamenilor obişnuiţi şi a băga frică în reprezentanţii forţelor de ordine. Frica faţă de popor trebuia să devină pentru aceştia mai mare decît frica faţă de şefi. Articolul acela l-am republicat în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (în ultima parte a capitolului „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”). Cartea mea este citată de Stoenescu, bănuiesc că îmi cunoaşte articolul. Deasemeni, într-unul din primele filme despre revoluţie – serialul „Revoluţia română în direct” de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir, prezentat la TVR în 1991, am arătat că revoluţionarii timişoreni din 16 decembrie 1989 „n-au fost mioritici şi nici nu trebuiau să fie mioritici”. N-am făcut aceste declaraţii din „teama de anularea calităţii de revoluţionar”, căci nici una din variantele succesive ale legilor care dau drepturi revoluţionarilor n-a prevăzut săvîrşirea actelor de violenţă ca o condiţie pentru acordarea acestor drepturi.
În 1990 revoluţionarii din Piaţa Universităţii, aceeaşi din 1989, cîntau „mai bine huligan, decît dictator”. Faptul că populaţia nemulţumită de regimul politic poate recurge la violenţă se vede şi în zilele noastre (Franţa). Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?
Cel mai mare în grad dintre securiştii de la Timişoara, generalul Macri, raportează că „legătura între centrul de spionaj de la consulat [Consulatul iugoslav – nota mea] şi nucleul manifestanţilor din clădirea Operei este dovedită şi, adăugîndu-se celelalte informaţii strînse în zilele anterioare, se ajunge la concluzia că la Timişoara a existat cel puţin o implicare străină directă” (pag. 205). Un mod indirect de a spune că nu s-au găsit alte implicări străine la Timişoara, în afara celei iugoslave. Faptul că Mirko Atanackovici, actual preşedinte la Camerei de Comerţ Româno-Sîrbe, numit de Stoenescu „consulul croat de la Timişoara, care acţiona în interiorul unei reţele maghiare de spionaj” (pag. 42), a fost contactat de reprezentanţii manifestanţilor cu rugămintea de a transmite în afara graniţelor adevărul despre ce se întîmplă în oraş (presa comunistă nu recunoştea că s-a întîmplat ceva) este arhicunoscut. Pentru că a răspuns la cererea demonstranţilor, Atanackovici (care, în treacăt fie zis, e sîrb, nu croat) a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei. Dar este oare comportarea lui Atanackovici anormală? Să ne închipuim că în Iran ar izbucni azi o manifestaţie anti-islamică, populaţia ar ieşi cu sutele de mii pe străzi să scandeze „Vrem democraţie!”, „Jos islamiştii!”, iar forţele de ordine ar deschide focul, rezultînd morţi şi răniţi. Nu ar fi firesc ca ambasadorul român din Teheran să încerce să obţină informaţii despre ce se întîmplă în oraş, inclusiv eventuale fotografii şi filme, şi să informeze despre asta guvernul de la Bucureşti? Ar însemna asta că eventuala revoluţie iraniană a fost pusă la cale de serviciile secrete româneşti?
Despre revoluţia din Bucureşti, Stoenescu ne mai informează că aici s-au semnalat „grupuri mici de tineri suspecţi, asistaţi de autoturisme Dacia şi Lada (…) unii dintre ei vorbesc stricat româneşte sau nu vorbesc deloc. Ei sînt identificaţi provizoriu ca basarabeni” (pag. 208). Cum de bucureştenii n-au observat aceşti presupuşi basarabeni şi abia de prin anul 2004 s-a început să se vorbească despre ei?
„Mulţimea din Piaţa Palatului din ziua încheierii Congresului 14 PCR era aceeaşi cu mulţimea adusă la miting în 21 decembrie. (…) Cu numai o lună în urmă oamenii îl aclamaseră pe Ceauşescu de aproape, dăduseră mîna cu el, i-au vorbit” (pag. 212). „Moscova era îngrijorată de perspectiva denunţării implicării ei în diversiunea de la Timişoara şi de posibilitatea ca Ceauşescu, în faţa unei mulţimi consistente, să obţină sprijinul popular (…) Din aceste motive, Moscova ajunge să ameninţe pe linie diplomatică şi decide să saboteze mitingul (…) În momentul în care a început să vorbească Ceauşescu s-a întîmplat ceva împotriva mulţimii, ceva care nu era produs de ea. (…) Teza revoltei spontane a ajuns să susţină că mulţimea adusă în piaţă la miting s-a revoltat împotriva lui Ceauşescu, ceea ce este şi hilar, şi fals” (pag. 214).
Teza revoltei spontane nu înseamnă că simultan, toate cele cîteva zeci de mii de oameni din Piaţa Palatului l-au huiduit pe Ceauşescu, ci că au existat cîţiva asemenea oameni curajoşi care au făcut asta, pentru ca apoi numărul lor să crească şi să se închege grupul de manifestanţi care au alcătuit baricada de la Inter, şi că acei oameni curajoşi nu erau în slujba agenturilor străine. De altfel, mitingul a fost pus la cale de Ceauşescu însuşi (asta e şi concluzia lui Stoenescu), Moscova nu putea să prevadă acest miting.
În zona centrală a mulţimii adusă de Ceauşescu la miting „mulţimea exagerată a oamenilor a produs un efect de consum excesiv de oxigen, conducînd la formarea unui strat de bioxid de carbon înalt de aproximativ doi metri, care a ameţit lumea” (pag. 201). Nu ameţeşte lumea aşa uşor sub cerul liber. Nici într-un spaţiu închis, cum ar fi un cinematograf, nu se ajunge la ameţirea oamenilor din cauza consumului de oxigen.
O dezinformare profesionistă trebuie să folosească anumite prejudecăţi din rîndul populaţiei-ţintă. În opinia publică românească există anumite prejudecăţi antiruseşti şi antiungureşti, iar falsificatorii istoriei cunosc asta. La pag. 197 Stoenescu scrie despre preocuparea lui Ceauşescu despre „trădătorii care se vindeau pe un pumn de dolari sau ruble”. Expresia e pusă de Stoenescu între ghilimele, dar nu indică de unde a luat citatul. În cuvîntarea ţinută de Ceauşescu la TVR în seara de 20 decembrie 1989, acesta a înfierat pe cei care „îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute” (“Drapelul Roşu”, 21 decembrie 1989). Stoenescu a schimbat expresia “alte valute” folosită de Ceauşescu, cu “ruble”. Indiferent ce am crede despre implicarea străină în revoluţie, a falsifica citate este un lucru care descalifică pe oricine are pretenţia de istoric.
„Pentru mersul revoluţiei, confuzia lui Nicolae Ceauşescu, dar mai ales frica de sovietici – de unde şi incapacitatea de a denunţa implicarea Moscovei în evenimente – au fost un mare avantaj”, mai scrie Stoenescu (pag. 218). Din păcate nu analizează varianta că incapacitatea lui Ceauşescu de a denunţa implicarea Moscovei este datorată lipsei implicării Moscovei. Să ne amintim că, în ciuda miturilor despre atotputernicul KGB cu care se încearcă fraierirea opiniei publice româneşti (este de altfel interesul KGB, ca al oricărui serviciu secret, să pară mai puternic decît este în realitate), în 1989 KGB începuse să piardă controlul în chiar interiorul URSS (ceea ce s-a văzut în 1991, cînd URSS s-a destrămat). Pe de altă parte, Ceauşescu oricum pierduse încrederea poporului, iar un discurs antisovietic al său în 21 decembrie 1989 n-ar fi schimbat nimic.
Sergiu Nicolaescu i-a spus lui Stoenescu că a plănuit să ia două taburi de la o unitate militară cu care să ajungă în Piaţa Palatului în 21 decembrie 1989 şi să secere cu mitraliera balconul de la CC (pag. 220). Nu izbuteşte să obţină taburile, ci doar o puşcă cu lunetă, o grenadă şi o petardă, cu care n-a mai făcut nimic. Apoi, superman Sergiu Nicolaescu obţine nişte staţii de recepţie (pag. 221). Stoenescu trage concluzia că Nicolaescu a bruiat transmisia mitingului din 21 decembrie, deşi din declaraţia lui Nicolaescu nu rezultă asta. Mai mult: „pe timpul unei noi întrevederi, Sergiu Nicolaescu n-a mai recunoscut această parte a evenimentelor, afirmînd că a umblat toată acea zi cu grenadele în buzunar” (pag. 221). Ca principiu, un om care îşi schimbă declaraţiile despre propriile fapte este lipsit de credibilitate. Eforturile lui Stoenescu, de a-i atribui proiliescianului Sergiu Nicolaescu merite pe care Sergiu Nicolaescu însuşi nu şi le atribuie, concomitent cu eforturile de a contesta meritele antiiliescianului Leon Nica, sînt de fapt o încercare de legitimizare a echipei lui Ion Iliescu, care a preluat conducerea ţării în 22 decembrie. Indiferent ce-ar fi spus Nicolaescu, în 21 decembrie nimeni n-a tras asupra balconului C.C., nici cu mitraliera de pe tab, nici cu puşca cu lunetă, nici n-a aruncat grenade. Cunoscînd asta, mai era oare nevoie să se analizeze visele artiştilor ajunşi la bătrîneţe?
Pentru a dovedi că sabotarea mitingului din 21 decembrie nu a fost făcută de simpli bucureşteni, ci de agenturi străine, Stoenescu foloseşte mărturii vagi ale unor persoane care nu pot identifica nimic exact, modul său de gîndire fiind: iată, cineva misterios a sabotat mitingul, deci sigur e mîna agenturilor străine. Se foloseşte declaraţia lui Silviu Curticeanu, care a văzut mitingul de la fereastra biroului său din Comitetul Central, şi care a concluzionat că evenimentele au fost create „cu sînge rece de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, de la cele mai simple pînă la cele mai complicate (bastoane cu ace la vîrf, petarde, aparatură electronică)” (pag. 227). Declaraţia lui Siviu Curticeanu nu ar trebui folosită într-o carte serioasă de istoria revoluţiei, din cel puţin trei motive: martorul e unul din cei ajunşi la puşcărie după 1989 anume pentru faptul că a aprobat reprimarea revoluţiei, deci nu e obiectiv ci direct interesat în promovarea teoriei lui Ceauşescu despre agenturile străine; a văzut întîmplările de la distanţă, nu putea să observe cu exactitate ce s-a întîmplat; nu relatează fapte, ci speculaţii.
Alt securist, generalul Pleşiţă, a declarat: „Pe Calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns comandourile ruseşti. Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat între oamenii muncii cu tehnică de parazitare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni” (pag. 228). Stoenescu a găsit un oarecare Daniel Păcuraru care zice că în busculada mitingului din 21 decembrie „am auzit clar un cuvînt în ruseşte”, deşi „nu vorbesc ruseşte” (pag. 229). De la a auzi un cuvînt rusesc (îndoielnic, cîtă vreme martorul nu vorbeşte ruseşte) pînă la deschiderea focului şi înjunghierea oamenilor de către ruşi e cale lungă. Declaraţiile celor răniţi în 1989 arată că focul s-a deschis de către forţele de ordine, aşa zisa implicare a sovieticilor sau a altor „forţe obscure” fiind doar o manevră a celor interesaţi în ascunderea adevăraţilor criminali. Persoane înjunghiate în 21 decembrie 1989 nu sînt convins că au existat. Medicina Legală, nu generalul Pleşiţă, este cea care ar trebui să confirme.
Stoenescu mai speculează despre mitingul din 21 decembrie 1989 pe temeiul unor informaţii din „rapoartele întocmite de ofiţeri ai Direcţiei II, după eveniment, şi care se regăsesc în arhiva SRI”, dar „SRI refuză accesul la aceste rapoarte” (pag. 231). Rapoarte făcute de securişti la cald, imediat după evenimente, cînd Ceauşescu încă nu fugise, au într-adevăr o valoare probatorie mult mai mare decît declaraţii securiste luate la 15 ani de la revoluţie (precum cea a lui Pleşiţă), dar atîta vreme cît autorul ne spune că n-a avut acces la aceste rapoarte, de ce face speculaţii asupra lor?
Pentru a combate teza revoltei spontane, Stoenescu lansează şi teoria unei „acţiuni diversioniste făcute de o structură secretă a Armatei, care însă trebuie pusă în legătură cu serviciile secrete militare străine, cel mai probabil GRU” (pag. 232). Ca dovadă, arată că la „centrul de cercetări al armatei” se făceau cercetări pentru „dispozitive de luptă psihologică”. „Problema de fond este că acea unitate – Secţia propagandă specială -, cu baza la Domneşti, se afla în subordinea Consiliului Politic Superior al Armatei, adică a generalului Ilie Ceauşescu. Greu de crezut că fraţii Ceauşescu se sabotau între ei” (pag. 232). Într-adevăr, greu de crezut, dar pentru a contesta capacitatea poporului român de a se revolta singur unii sînt dispuşi să-l facă şi pe Ilie Ceauşescu complotist anticeauşist!
Alte dovezi ale sabotării de către sovietici a mitingului din 21 decembrie 1989 sînt:
- o mărturie la mîna a 4-a de la Ion Raţiu, care a aflat de la ziaristul britanic Basset, care a aflat de la realizatorul de film Grigore Corpăcescu care a aflat că lipseşte o filă din condica de oaspeţi a hotelului Athenee Palace şi presupune că în acea filă erau trecuţi turiştii sovietici care ar fi sabotat mitingul (pag. 233). Simpla lipsă a unei foi din condica de oaspeţi a hotelului nu e o dovadă că pe acea foaie erau trecuţi turişti sovietici şi, cu atît mai puţin, că acei turişti au fost implicaţi în sabotarea mitingului, dar chiar şi lipsa acelei pagini din condica de oaspeţi ar trebui confirmată de conducerea hotelului, nu de Ion Raţiu care ar fi aflat de ea prin „telefonul fără fir”.
- Corneliu Vadim Tudor a scris într-o carte a sa că „mi se spune că [cine anume i-a spus lui Vadim nu se explică – nota mea] (…) mîini diabolice de specialişti străini au montat la una din ferestrele hotelului Athenee Palace nişte boxe, de unde năvăleau zgomote înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică (…). Aici e mînă rusească” (pag. 233). Concluzia „aici e mînă rusească” aparţine lui Vadim, nu anonimului care i-a transmis informaţia.
Hotelul Athenee Palace avea în decembrie 1989 o mulţime de angajaţi, cum de nici unul dintre ei n-a depus vreo mărturie în ultimii 16 ani despre faptele presupus esenţiale pentru istoria revoluţiei, care s-ar fi desfăşurat în hotel? Ar trebui confirmat prin declaraţii ale personalului hotelului: dispariţia filei din condică (asta ar trebui să se confirme şi prin condica respectivă), faptul că pe acea filă fuseseră trecuţi cu adevărat turişti sovietici, împrejurările dispariţiei filei (aveau agenţii KGB acces la condică?), faptul că oaspeţii hotelului nu erau simpli turişti ci s-au implicat activ în sabotarea mitingului lui Ceauşescu.
După război, mulţi viteji se-arată! zice o vorbă românească, valabilă şi în cazul revoluţiei din 1989. În 2004, la Naţional TV, securistul Paulian Păsărin, care organiza vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, a pretins că este „autor al unei tentative de lovitură de palat” şi că în 21 decembrie a organizat „echipe de trei-cinci oameni cu misiunea de a crea bătăi şi ţipete, să urle şi să creeze debandadă. Atunci am constatat că nu sîntem numai noi, că mai sînt şi alţii. Era vorba de folosirea unei tehnici de vîrf pe care o deţineau numai americanii”. Stoenescu concluzionează: „alţii, adică americanii, a fost o precizare necesară a colonelului Păsărin, acţiunea sa şi a grupului său neputînd fi încadrată însă decît în diversiunea sovietică. Păsărin şi-a făcut studiile la Moscova (…) Tehnicile de vîrf la care se referă au acţionat prin bruiaj şi simulare de zgomote, ele fiind şi la dispoziţia sovieticilor” (pag. 234). Lovitură de stat dată de colonelul Păsărin nu a existat, dar omul nu e singurul care îşi atribuie acţiuni eroice rămase nerealizate înainte de 1989. Pentru făcut zgomote (au fost în 21 decembrie zgomote reale, nu doar „simulare de zgomote”) nu e nevoie de tehnică de vîrf pe care doar sovieticii sau americanii s-o posede, strigatul fiind şi la îndemîna românilor. Faptul că Păsărin a fost „semnalat la Miliţia Giurgiu în 21 decembrie 1989, nu la Bucureşti” (pag. 234) arată că omul minte, fiind neclar de ce Stoenescu doreşte totuşi să mai analizeze declaraţiile sale. (Păsărin a fost prezent nu doar la Naţional TV ci şi la OTV, şi am semnalat de atunci – anul 2002 – că spune prostii).
În 21 decembrie 1989, în Piaţa Palatului, unde se ţinea mitingul, „toate staţiile transportoarelor blindate au intrat în bruiaj” (pag. 236), ceea ce nu s-a întîmplat cu staţiile Securităţii, care „fiind Motorola, nu aveau probleme (…) Această situaţie, în particular, din timpul revoluţiei, este cea care l-a determinat pe Victor Stănculescu (…) să iniţieze contractul Motorola” (pag. 237). Iată-l deci pe Stoenescu avocatul lui Stănculescu, care a scăpat de puşcărie în cazul contractului Motorola doar pentru că fapta s-a prescris (vezi „Adevărul” din 13 aprilie 2002).
În problema bruiajului care ar fi afectat staţiile transportoarelor blindate primul lucru care trebuie lămurit este dacă au existat transportoare blindate la mitingul convocat de Ceauşescu, acel miting fiind destinat să arate opiniei publice mondiale susţinerea de care Ceauşescu se bucură printre români. Cum voia Ceauşescu să arate că poporul îl iubeşte, cu o mulţime înconjurată de TABuri? Adevărul este că TABurile au fost aduse în centrul Bucureştilor mai tîrziu, după ce începuseră protestele. Apoi, dacă acest bruiaj a existat, de ce raportul SRI despre revoluţie, pe care Stoenescu îl citează, nu pomeneşte nimic despre asta?
„Grupul de la Hotel Bucureşti a fost identificat ca venind de la Gara de Nord pe Calea Victoriei, fiind estimat de Securitate ca fiind format de tineri de la Timişoara şi/sau cetăţeni sovietici” (pag. 238). De ce nu ni se prezintă exact raportul Securităţii despre acest grup, dacă există un asemenea raport (făcut atunci, în 1989, nu ne interesează documente măsluite post-factum)?
Raportul SRI despre revoluţie spune că s-au semnalat „aspecte care nu pot ţine, în nici un fel, de acţiunea maselor-purtătoare a revoluţiei” (pag. 239) sau că în revoluţie au existat „regizori şi actori” (pag. 240). Sînt formulări voit vagi, care lasă loc oricăror interpretări, nu numai celei a lui Stoenescu că s-ar dovedi implicarea agenturilor străine. Chiar SRI precizează că se bizuie pe „date obţinute ulterior” (pag. 238), ceea ce arată că Securitatea n-a estimat în timpul revoluţiei nimic despre implicarea agenturilor străine, afirmaţiile lui Stoenescu despre asta fiind neadevărate. „Cînd serviciul secret al României afirmă că (…) nu mai există dubii asupra premeditării diversiunii din Piaţa Palatului, teza revoltei spontane dispare. (…) Istoricii, scriitorii, oamenii politici pot fabula, pot emite teorii; serviciul secret al unei ţări nu aruncă vorbe la întîmplare” (pag. 240).
(Va urma)
—
BIBLIOGRAFIE:
1. Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I), Editura Rao, Bucureşti 2004.
2. Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II), Editura Rao, Bucureşti 2005.
3. Alex Mihai Stoenescu – Interviuri despre revoluţie, Editura Rao, Bucureşti 2004.
4. Marius Mioc – Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei, Editura Sedona, Timişoara 1999.
5. Marius Mioc – Revoluţia fără mistere, Editura Almanahul Banatului, Timişoara 2002.
6. Titus Suciu – Lumea bună a balconului, Editura Almanahul Banatului, Timişoara 1995.
7. Mariana Cernicova – Noi sîntem poporul, Editura Intergraf, Reşiţa 2004.
De citit pe acelaşi subiect:
- “Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
- “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.

Sursa : Marius Mihoc critica tezele lui Alex Stoenescu

vineri, 16 octombrie 2009

Gestiunea pașnică și lucidă a divergențelor legitime

http://www.asymetria.org/admin.php?op=EditStory&sid=828
Gestiunea pașnică și lucidă a divergențelor legitime
Am ascultat ieri, pe France culture, post de radio câteodată foarte interesant, o dezbatere despre unificarea Germaniei. Unul din participanți, fost ministru de externe al Franței, excelent diplomat, om de o inteligență acută, apropiat de François Mitterand, fostul președinte al Franței, a utilizat o expresie de mare interes pentru analiza unor situații și evenimente actuale : gestiunea divergențelor legitime.


Sper că diplomația română va știi să realizeze această gestiune în
relațiile cu vecinii noștri din exterior și din interior. Cu Rusia, cu
Ucraina sau cu Ungaria, pentru a face publice pretențiile
acestor state față de România actuală, atunci când ele exprimă
divergențe legitime mascate de discursuri ilegitime dar legitimiste.Și
nu doar cu vecinii. Ci cu state unde trăiesc mulți foști cetățeni
români. De pildă cu statul Israel, pe tema gravă a găzduirii de către
acest stat al unor criminali din aparatul de represiune comunist, din
anii 45-55, emigranți care nu au fost niciodată cercetați pentru
faptele lor pe teritoriul românesc. Sau pe tema cercetării comparate a
datelor demografice de emigrare și imigrare din perioadă 1939-1965,
pentru a clarifica contribuția autorităților române la salvarea
populației de origine iudaică în timpul războiului ca și contribuția
demografică a României la stabilizarea și dezvoltarea economică a
statutului Israel, prin aflux de cadre de înaltă calificare produse de
învățământul din România. Teme de cercetare pentru oamenii de știință
din cele două țări care pot contribui la gestiunea pașnică și lucidă a
divergențelor legitime.



Dan Culcer

marți, 11 august 2009

Dan Culcer. Despre demnitate si umilinta

Dan Culcer. Despre demnitate si umilinta
Scris la Tuesday, August 11 @ 18:06:50 CEST de catre asymetria
Đe aproape o jumătate de veac, de cînd l-am descoperit, recitesc când mă simt contrariat de realitățile din România, textul lui Ioan D. Gherea, Nominalism, realism și bătaia în armată, un eseu de o simplitate profetică, publicat în 1946 în Revista Fundațiilor Regale.
Despre interesul României se tot scrie, vorbește. Dar puțini îl pot defini, descrie, tocmai pentru că descrierea se încarcă mereu cu gunoaie și balast, făcându-se abstracție de interesele românilor. Nu se face abstracție însă de interesele unei minorități de români, tocmai aceia care tot definesc interesele României, în numele propriilor lor interese.

Armata română a devenit o armată de profesioniști, adică de inși ale căror interese nu pot coincide, din principiu, cu interesele comunității naționale, ele fiind strict pecuniare, eventual individual aventuroase. Nu se mai bate nimeni pentru Țară, nici măcar pentru colțul său de țară, poate pentru o ciosvârtă dintr-o țară, în această armată de mercenari. Agresorul, dacă există sau dacă va exista unul în viitor, nu va fi nici el reprezentat de armata națională, concept desigur învechit pentru perioadă imperială în care se intră iarăși, ci de armata de mercenari a oricărei țări cu veleități imperiale, recrutată din alte categorii de inși, motivați pe cu totul alte criterii, mai ales pecuniare.
Formațiunile de tip Magyar Garda, asupra apariției cărora presa maghiară ca și presa română s-au grăbit să dea verdicte simpliste, răspund unui sentiment de nesiguranță internă care nu e deteminat acum doar de dorința de a modifica granițele post-trianonice ci de agresivitatea socială a unor hors-la-loi, segmente ale unei comunități de țigani, de pildă, acelea pentru care furtul este un act nobil și pușcăria o școală necesară.
Pentru cine urmărește aspectul social al problemei și nu se blochează la nivelul psudo-conflictelor etnice, apariția unor formațiuni de auto-apărare ale comunității majoritare din Ungaria, ar trebui să solicite analize mai cuprinzătoare decît simpla etichetare : fasciști, neo-naziști.
Nu înseamnă că fenomenul poate fi ignorat, la ei sau la noi, ci doar că etichetarea nu poate decât perturba analiza. Astfel de formațiuni nu sunt decît secundar paramilitare. Ele reprezintă semnele premergătoare ale manifestărilor unui nou război civil larvar pentru a cărui explicare ar trebui să folosim alte instrumente, adecvate analizei problemelor demografice, îmbătrânirea societății, reducerea natalității, migrația economică, șomajului, spațiile sociale atipice, tradițiile dezintegrante asociale și teoriile privind tratamentul preferențial al minoritarilor.

Tortura din puşcării și lagăre, oricând și oriunde, ca și umilirile din armată atrofiază demnitatea, descompune umanitatea: chiar și prin simpla ameninţare insul trăieşte și acceptă umilirea ca fiind posibilă și chiar naturală social.
închisorile și lagărele comuniste, stupizenia agresivă și amenințătoare a ofițerilor care erau formatorii recruților în anii comunismului, dar și formatori ai celor cu termen redus, nu i-au distrus doar pe unii dintre aceia care au trecut prin aceste spații ale umilirii, ci prin efectul de masă, prin diseminarea fricii, au indus un proces de disoluție a ideii de demnitate în formele cele mai simple și mai concrete ale ei. Alături de cozi, de distribuirea controlată a hranei, ca de la cazan, de distribuirea aleatorie în mase a privilegiilor (obiecte rare, călătorii, acces la cultură), aceasta a fost școala socială prin care a trecut majoritate populației din România după 1945. O liungă și aproape integrală epocă de anomie.
Dan Culcer


NOMINALISM, REALISM SI BATAIA în ARMATA



«Ce frumoasă este viața de soldat,
El de toată lumea este respectat».

Cearta între nominaliști si realiști e un caz unic în istoria republicii filosofilor. Ia gîndiți-vă : o polemică prelungindu-se secole! lată pe scurt de ce era vorba. Unii ziceau că există arbori, arborele acesta, arborele celălalt, dar că "arborele" în general e doar în mintea omului, ba chiar nici acolo, că nu e decît o vorba, un nume ; aceștia erau nominaliștii.
Realiștii ziceau dimpotrivă: " Ce fel de existență au arborii aceștia ?
Azi sunt rodnici, mîine vor fi mari, poimîine nu vor mai fi de loc.
"Arborele" da ! el există cu adevărat; ideea de "arbore" e neschimbătoare, fără început și fără sfîrșit, reală încă înainte de facerea lumii. Mai erau unii oameni împăciuitori și cuminţi, care ziceau că există și arbori individuali și "Arborele" ca idee, fiecare în felul său, dar nu prea erau luați în seamă. Ca în toate polemicele lungi, e probabil ca ambii protagoniști aveau dreptate, fiecare "din punctul său de vedere", cum se zice. Să presupunem că un nominalist și un realist consideră amândoi, în mintea lor, numărul 17; ambele minţi au de sigur aceiaşi intuiţie: nominalistul și realistul sunt de acord că 17 e un număr, că este un număr impar, că este al optalea număr prim, că e egal cu 15+2, etc. Cele doua intuiții ale lui 17, cea a nominalistului și cea a realistului, au toate insușirile identice afară de una; cum se face că, în ce privește realitatea lui 17, cei doi nu se mai înțeleg? Oare într'adevar ce intuiește unul să difere de ce intuieşte celălalt? Să presupunem că doi oameni nu sunt de acord asupra unei insușiri aritmetice a lui 17: unul zice că 17 e prim, celălalt că nu e. Greşeală celui de-al doilea s'ar putea datora unui calcul greșit, faptului spre pildă că ar crede că 6 x3= 17. Atunci polemica, departe de a ține secole, s'ar rezolva în cîteva minute.. Sau, prin cuvintele "șapte-spre-zece" el ar înţelege altceva decît interlocutorul său, ar numi "șapte-spre-zece" ceea ce primul numește "opt-spre-zece", dar atunci desacordul ar trebui să se întindă și asupra altor insușiri ale lui 17, căci al doilea ar susține că 17 e par, că e egal cu 15+3 etc.
Rămîne o a treia soluţie : cei doi protagoniști dau sensuri diferite expresiei numă prim. (Lucru cu putință dacă expresia nu ar avea o definiţie precisă).
Tot astfel nominalistul și realistul înţeleg acelaşi lucru prin "șaptesprezece", dar atribue sensuri diferite verbului a exista. Cînd realistul zice «17 există» iar nominalistul «17 nu există», fiecare din ei încearcă să exprime câte o intuiție care este la fel în mintea celuilalt, numai că aci se află neexprimată, sau exprimată altfel. Dar nu avem nici spaţiul nici timpul pentru a cerceta cele doua sensuri ale noțiunii de «existență».

Sigur că ele se regăsesc în orice minte omenească. Pentru oricine, "Universalele", cum se zicea pe vremuri, arborele în general, sau numărul 17, într'un sens, există, în altul nu. După cum în Domnul Jourdain se ascundea un prozator ignorat de sine însuși, la fel se ascunde în orice om cîte un nominalist și un realist neștiuți. Dovada e că, pe orice om neprevenit poți să-l aduci să spună : 17 există și că 17 nu există. Dacă îl intrebi de pildă : «Există un număr întreg cuprins între 16 și 18», el va răspunde : «Da, există, este 17 ». Iar dacă îl vei invita să compare pe 17 cu un obiect real individual, de pildă cu masa asta, omul va răspunde tot atît de natural : « Masa asta există, pe cînd 17 e doar o abstracție.»
Dar tendința spre realism, naturală și legitimă de obiceiu, poate lua uneori proportii și forme absolut monstruoase. închipuiți-vă că auziți spunîndu-se: «Suedezii luați în parte sunt mai toți înalți; dar Suedezul în general e cu totul altceva. Suedezul în general e mic de statură». în această afirmație realismul ar merge atât de departe încît ar socoti ideea generală independentă cu totul de indivizii la care ea se referă, încît însușirile ideii să fie contradictorii cu ale indivizilor. Este evident că Suedezul
deslegat de orice relație cu Suedezii individuali ajunge o absurditate. Alt exemplu :«Toți membrii familiei X sunt niste pungași dar familia X însăși e de o cinste perfectă». Ai crede că nici o minte normală n'ar putea gândi ceva similar, …și totuși…, să vedem.

Fără îndoială, poporul român e compus din Români. Un om care primește palme fără să reacționeze adecvat, ba chiar care găsește lucrul dela sine înțeles, e lipsit de demnitate. în armata româna pînă de curînd (poate și acum ?), bătaia era lucrul cel mai curent. Marea majoritate a celor care compun neamul românesc erau obișnuiti în armată să nu crâcnească atunci cînd primeau palme. Deci marea majoritate a Românilor nu avea demnitate. Dar asta nu împiedeca nici pe cei bătuti, nici pe cei care băteau, nici pe restul publicului să vorbească la ocazie de «demnitatea poporului român». Un ofițer care acum câteva clipe îți spunea că " în armată nu merge fără bătaie», se revoltă că, de pildă, România a făcut nu știu ce concesie unei puteri străine și se întreabă cu tot seriosuI : «Cadrează asta cu demnitatea ?» Spunea adineaori și ce spune acum. Dacă se bate în armată, «demnitatea poporului român», «onoarea poporului român» sunt noțiuni absurde, fără conținut; ele sunt aidoma cu cinstea familiei X, ai cărei. toti membrii sunt pungași. Bine ințeles, poporul român există și existența lui e de altă natură decît cea a unui român determinat; dar e un realism absurd acela care, stapan pe mințile mai tuturor oamenilor, îl impiedecă să vada, pe lîngă multe altele, orice legătură intre poporul român și Românii individuali.
Izvorul acestui realism himeric e în școala primară. " Poporul român, România, Străbunii Noștri" sunt noțiuni care, așa cum și le asimileaza copilul în clasele primare, nu corespund la nimic, sunt vorbe goale.
Chiar prin faptul ca sunt invățate la școala, conceptele de mai sus sunt simțite ca fără legătură cu practica zilnică; dar afară de asta.
Poporul român si celelalte impun cea mai adanca venerație, ele plutesc, pentru copil, deasupra vulgarei empirii, ele sunt, cum am zice,«sublime».
Desigur, în teorie, copilul știe că parinții lui, vecinii lor și mai toți oamenii din mahala sunt români. Dar una e să știi în teorie și alta să realizezi, să simți. între sublimul Popor român de o parte și vulgarul Nea Ghiță din colț de cealaltă, copilul simte o prăpastie de netrecut. Ce legătura poate fi între oamenii pe care îi cunoaște, oamenii de pe stradă, atât de cotidieni, atât de oarecare, atât de familiari, și Poporul român, cel dela școală, atât de majestos și de nobil. Astfel se face în capul copilului divorțul dintre noțiunile sublime și indivizii vulgari denumiți de ea. Și acest divorț îi rămane întipărit în minte pe restul vieții.

(Nietzsche în "Jenseits von Gut und Böse" ? -Dincolo de bine și de rau-, vorbește cu cel mai mare dispreț despre "Die Hundearz von Mensch, die sich misshandeln liiss, [Nu am putut verifica citatul în germană N.B. ] specia omului-câine, a celui care se lasă maltratat.
O armată în care se bate tinde să prefacă națiunea respectivă într'o astfel de specie de oameni-câini. Sub cuvânt că trebuie menținută o «disciplina de fier», armata devine o școală care atrofiază instinctele ce constitue demnitatea omenească. Nu numai că soldatul nu trebuie să se apere, să loveasca la rîndul lui cînd e lovit de un superior, dar nu trebuie nici să fuga, nici să se ferească, nici să crîcneasă, trebuie să stea drept tot timpul cît e pălmuit. E greu de imaginat o servilitate mai abjectă. Cu timpul se invață cu aceasta, ca și cu celelalte greutăți ale vieții de soldat. La această stare de josnicie ar fi adus poporul român de un serviciu militar rău înțeles, — poporul român adevarat, căci Poporul român din clasele primare continuă oricînd să fie sublim, el e intangibil, plutește deasupra contingențelor.
Ofițerul care își bate soldatii știe totuși că Armata română e o armată de eroi, și pentru acești Eroi simte mai mult decît respect, simte venerațiune. Dar nici prin gînd nu-i trece că acei eroi subliml ar putea fi tot una cu soldații muștruluiti de el, și într'adevar e greu să realizezi în minte aceasta identificare.

Cum să-ți inchipui un erou pălmuit. ba chiar bătut la spate jos (cum se exprima Caragiale), un erou care găsește aceste operații desagreabile dar naturale și legitime ? Nuîncape indoială că marea majoritate a ofițerilor români sunt patrioți, își iubesc sincer Țara și Neamul. Și totuși, mulți din ei fără să-și dea seama tind (sau tindeaua) să scoboare neamul lor la un nivel de abjecție mult inferior animalelor.
(Emerson spune ca e greu omului sa fie moralmente la fel cu animalele; ori e mai presus ori mai prejos ca ele).
Cum se poate asta ? Un realism monstruos, care domnește în mințile noastre ale tuturor, împiedecă orice legătura de idei între sublimul Neam Românesc și bietele cătane de sub ordinele ofițerului. Față de aceștia ofițerul are, în cel mai bun caz, o simpatie condescendentă, ca față de niște ființe mult inferioare lui; pe cînd Neamul românesc se localizează în empireul venerabil al noțiunilor sublime din școala primară.
Lucru straniu ! Ofițerul nu bănuiește niciun moment că ignoră aparținerea la Neamul Românesc a soldatilor săi. Totul se petrece ca și cum spiritul omenesc ar fi făcut din planuri multiple care n-au contact între ele. Pe un plan oarecum oficial ofițerul e convins ca soldații aceștia sunt români, fac deci parte din neamul românesc. Și i s-ar părea chiar caraghios ca cineva să se îndoiască de convingerea lui. Pe alt plan, mai adînc, plan afectiv și fără exprimare, orice legătură între râtanii aștia și Neamul Românesc e respinsă ca imposibilă, și din nenorocire acesta e planul principal, intrucît el determină comportamentul omului.
Am putea da nenumărate alte exemple ilustrînd pluralitatea aceasta a planurilor de conștiință. Să mai cităm doar unul.
Proust spune că, în copilarie sau în prima tinerețe, cînd imaginezi orașe celebre pe care nu le-ai văzut și de care ești atras, introduci în imaginea ce ți-o faci despre ele elemente străine de orice oraș posibil, elemente absurde. De aceea nu poți avea decît decepții cînd le vezi cu adevărat.
Astfel pentru Proust, Parma era un oraș făcut dintr.o substanță netedă, dulce. violetă și stendhaliană (din cauza romanului lui Stendhal «La Chartreuse de Parme»). Totuși, nu e de admis ca tînărul Proust să nu fi știut propriu zis că Parma era un oraș construit ca toate orașele. Pe planul "bunului simț" Proust știa aceasta. Dar în același timp, pe un plan conștient adînc și ascuns, el avea si opinia stranie spusă mai sus. E probabil ca, măcar în copilarie si în prima tinerete, toti oamenii zamislesc astfel de imagini absurde; dar pe planul ofi- cial si comun cu ceilalti, ele rămân necunoscute. Flăcaul de 16 ani de la țară își închipuie desigur, în străfundul minții, miraculosul București în chip tot atât de straniu cum îInchipuia Proust Parma. Și totusi, dacă ai spune țăranului ca un domn învățat, socotit tare deștept de alți domni, credea despre un oras ca toate oraşele că e clădit din ceva dulce, violet și neted, ar zice că astea sunt vorbe de nebun. Astfel putem zice ca propriile lui stari constiente, el le ignora percepîndu-le. Lipsa de legătură dintre planurile profunde ale conştiinţei și planul oficial al expresiei face că Proust e un scriitor greu de înţeles. Barbarii întru psihologie îşi închipuie că toată viaţa lor conștientă se reduce la planul oficial și că ea e pe de-a 'ntregul rațională ; și citind pe Proust nu pricep de ce e vorba. Marele merit al lui Proust a fost tocmai să dreneze apele întunecate ale conştiinţei subterane până la lumina expresiei. Ar fi de dorit ca ofiţerii români să încerce o operaţie similară.

Absurdul realism de care e vorba îl simți tot atît de clar la cei care condamnă bătaia în armată ca și la cei care o admit. De cîte ori n-aţi auzit discuţii de felul următor. Domnul A. spune: «De geaba, nu poţi face nimic în armata fără bătaie. La care domnul B. răspunde (de altfel pe dreptate) ca în nici o armata a vreunei țări civilizate din occident nu se bate, ceea ce nu le împiedecă să fie armate de mare valoare; că unii ofiteri români reușesc să mențină o disciplina foarte strictă în unitatea lor, interzicând totuși sie-și și subordonaților lor să bată; că ofițerul poate recurge la alte pedepse care inspiră tot atîta frică soldatului ca și bătaia, carcera de pildă 1), si asa mai departe.
Toate aceste argumente sunt perfect valabile. Dar invocarea lor dovedește că d. B- e stăpînit de acelaşi realism absurd și inconstient ca și d. A. Daca d- B- și-ar da seama cu adevărat că Neamul Românesc se compune din Români individuali, nu s'ar mai încurca cu argumente secundare, ci ar spune: " E absurd să pretinzi că nu se poate fără bătaie în armata; dar dacă ar fi intr'adevar așa, atunci cea mai imperioasă datorie patriotică ar fi să desființăm armata. Oricît de mari ar fi serviciile pe care ea ni le poate aduce, ele ar fi prea scump plătite, dacă în acelaşi timp ea ar insufla neamulul românesc cele mai josnice instincte de robie.
Armata ne apără libertatea și independenţa, dar ce nevoie de libertate si independenţă ar avea un popor de robi? Mai important decît orice e ca expresiile «demnitatea României» sau «onoarea neamului românesc» să aibă sens și să nu ajungă asemenea cu cinstea familiei X, formată exclusiv din pungași. Toate celelalte probleme, oricît de importante ar fi, sunt relativ secundare față de aceasta.
Noţiunile sublime din clasele primare nu orbesc lumea numai în ce priveste bătaia în armată, să fim cu băgare de seamă, mai ales cînd e vorba de interesul României, de interesul poporului român etc. Pentru că «interesul poporului român» să corespundă unei realităţi trebuie ca numeroşi indivizi români să aibă acest interes. Condiţia pare de la sine înţeleasă și totuşi nu e totdeauna implinită. Foarte des ne închipuim România ca o fiinţă vie, omenească, care suferă, gândeste, doreşte pe seama ei, independent de Romanii individuali. Aceasta imagine poetică ne poate înşela grozav.

România există și are cu totul altfel de «existenţă» decît oamenii care o compun. Tocmai de aceea dînsa nu e ca aceștia o fiinţă conștientă, nu suferă, nu doreşte, nu se bucură propriu zis. Și prin urmare nu are interese deosebite de ale Românilor. «Interesul României» e ca o bancnotă mare, care, pentru ca să aibă valoare, trebuie să poată fi oricînd schimbată în maruntișul intereselor individuale ale Românilor.

IOAN D. GHEREA

Nota 1. Pedeapsă carcerei e necunoscută. în armatele apusene. Mult Români îşi închipuie ca ceea ce Francezul numeşte "cachot." e identic cu carceră. Nimic mai fals. "Le cachot" e celulă strîmtă. în care condamnatul e ţinut singur subt un regim sever, dar fără să fie silit sa. stea în picioare. De cate ori am descris unui ofiţer sau unui soldat străin carcera noastră naţională, interlocutorul meu a rămas îngrozit. încercati și vă veti convinge.

Text publicat inițial în Revista Fundațiilor Regale (1946)

miercuri, 24 iunie 2009

Resurse : La technique des coups d’État par en bas

La technique des coups d’État par en bas
La « révolution colorée » échoue en Iran
par Thierry Meyssan*

La « révolution verte » de Téhéran est le dernier avatar des « révolutions colorées » qui ont permis aux États-unis d’imposer des gouvernements à leur solde dans plusieurs pays sans avoir à recourir à la force. Thierry Meyssan, qui a conseillé deux gouvernements face à ces crises, analyse cette méthode et les raisons de son échec en Iran.



24 juin 2009

Depuis
Beyrouth (Liban)


Les « révolution colorées » sont aux révolutions ce que le Canada Dry est à la bière. Elles y ressemblent, mais n’en ont pas la saveur. Ce sont des changements de régime ayant l’apparence d’une révolution, en ce qu’ils mobilisent de vastes segments du Peuple, mais relevant du coup d’État, en ce qu’il ne visent pas à changer les structures sociales, mais à substituer une élite à une autre pour conduire une politique économique et étrangère pro-US. La « révolution verte » de Téhéran en est le dernier exemple.
Origine du concept

Ce concept est apparu dans les années 90, mais trouve ses origines dans les débats US des années 70-80. Après les révélations en chaîne sur les coups d’État fomentés par la CIA dans le monde, et le grand déballage des commissions parlementaires Church et Rockefeller [1], l’amiral Stansfield Turner fut chargé par le président Carter de nettoyer l’agence et de cesser tout soutien aux « dictatures maison ». Furieux, les sociaux démocrates états-uniens (SD/USA) quittèrent le Parti démocrate et rejoignirent Ronald Reagan. Il s’agissait de brillants intellectuels trotskistes [2], souvent liés à la revue Commentary. Lorsque Reagan fut élu, il leur confia la tâche de poursuivre l’ingérence US, mais par d’autres moyens. C’est ainsi qu’ils créent en 1982 la National Endowment for Democracy (NED) [3] et, en 1984, l’United States Institute for Peace (USIP). Les deux structures sont organiquement liées : des administrateurs de la NED siègent au conseil d’administration de l’USIP et vice-versa.

Juridiquement, la NED est une association à but non lucratif, de droit US, financée par une subvention annuelle votée par le Congrès à l’intérieur du budget du département d’État. Pour mener ses actions, elle les fait co-financer par l’US Agency for International Development (USAID), elle-même rattachée au département d’État.
En pratique, cette structure juridique n’est qu’un paravent utilisé conjointement par la CIA états-unienne, le MI6 britannique et l’ASIS australien (et occasionnellement par les services canadiens et néo-zélandais).
La NED se présente comme un organe de « promotion de la démocratie ». Elle intervient soit directement ; soit par ses quatre tentacules : l’une destinée à corrompre les syndicats, une seconde chargée de corrompre les patronats, une troisième pour les partis de gauche et une quatrième pour ceux de droite ; soit encore par l’intermédiaire de fondations amies, telles que la Westminster Foundation for Democracy (Royaume-Uni), l’International Center for Human Rights and Democratic Development (Canada), la Fondation Jean-Jaurès et la Fondation Robert-Schuman (France), l’International Liberal Center (Suède), l’Alfred Mozer Foundation (Pays-Bas), la Friedrich Ebert Stiftung, la Friedrich Naunmann Stiftung, la Hans Seidal Stiftung et la Heinrich Boell Stiftung (Allemagne). La NED revendique avoir corrompu ainsi plus de 6 000 organisations dans le monde en une trentaine d’années. Tout ça, bien entendu, étant camouflé sous l’apparence de programmes de formation ou d’assistance.


L’USIP, quant à lui, est une institution nationale états-unienne. Il est subventionné annuellement par le Congrès dans le budget du département de la Défense. À la différence de la NED, qui sert de couverture aux services des trois États alliés, l’USIP est exclusivement états-unien. Sous couvert de recherche en sciences politique, il peut salarier des personnalités politiques étrangères.

Dès qu’il a disposé de ressources, l’USIP a financé une nouvelle et discrète structure, l’Albert Einstein Institution [4]. Cette petite association de promotion de la non-violence était initialement chargée d’imaginer une forme de défense civile pour les populations d’Europe de l’Ouest en cas d’invasion par le Pacte de Varsovie. Elle a rapidement pris son autonomie et modélisé les conditions dans lesquelles un pouvoir étatique, de quelque nature qu’il soit, peut perdre son autorité et s’effondrer.
Premières tentatives

La première tentative de « révolution colorée » a échoué en 1989. Il s’agissait de renverser Deng Xiaoping en s’appuyant sur un de ses proches collaborateurs, le secrétaire général du Parti communiste chinois Zhao Ziyang, de manière à ouvrir le marché chinois aux investisseurs états-uniens et à faire entrer la Chine dans l’orbite US. Les jeunes partisans de Zhao envahirent la place Tienanmen [5]. Ils furent présentés par les médias occidentaux comme des étudiants a-politiques se battant pour la liberté face à l’aile traditionnelle du Parti, alors qu’il s’agissait d’une dissidence à l’intérieur le courant de Deng entre nationalistes et pro-US. Après avoir longtemps résisté aux provocations, Deng décida de conclure par la force. La répression fit entre 300 et 1000 morts selon les sources.
20 ans plus tard, la version occidentale de ce coup d’État raté n’a pas variée. Les médias occidentaux qui ont couvert récemment cet anniversaire en le présentant comme une « révolte populaire » se sont étonnés de ce que les Pékinois n’ont pas gardé souvenir de l’événement. C’est qu’une lutte de pouvoir au sein du Parti n’avait rien de « populaire ». Ils ne se sentaient pas concernés.

La première « révolution colorée » réussit en 1990. Alors que l’Union soviétique était en cours de dissolution, le secrétaire d’État James Baker se rendit en Bulgarie pour participer à la campagne électorale du parti pro-US, abondamment financé par la NED [6]. Cependant, malgré les pressions du Royaume-Uni, les Bulgares, effrayés par les conséquences sociales du passage de l’URSS à l’économie de marché, commirent l’impardonnable faute d’élire au Parlement une majorité de post-communistes. Alors que les observateurs de la Communauté européenne certifièrent la bonne tenue du scrutin, l’opposition pro-US hurla à la fraude électorale et descendit dans la rue. Elle installa un campement au centre de Sofia et plongea le pays dans le chaos six mois durant, jusqu’à ce que le Parlement élise le pro-US Zhelyu Zhelev comme président.
La « démocratie » : vendre son pays à des intérêts étrangers à l’insu de sa population

Depuis lors, Washington n’a cessé d’organiser des changements de régime, un peu partout dans le monde, par l’agitation de rue plutôt que par des juntes militaires. Il importe ici de cerner les enjeux.
Au-delà du discours lénifiant sur la « promotion de la démocratie », l’action de Washington vise à l’imposition de régimes qui lui ouvrent sans conditions les marchés intérieurs et s’alignent sur sa politique étrangère. Or, si ces objectifs sont connus des dirigeants des « révolutions colorées », ils ne sont jamais discutés et acceptés par les manifestants qu’ils mobilisent. Et, dans le cas où ces coup d’État réussissent, les citoyens ne tardent pas à se révolter contre les nouvelles politiques qu’on leur impose, même s’il est trop tard pour revenir en arrière.
Par ailleurs, comment peut-on considérer comme « démocratiques » des oppositions qui, pour prendre le pouvoir, vendent leur pays à des intérêts étrangers à l’insu de leur population ?

En 2005, l’opposition kirghize conteste le résultat des élections législatives et amène à Bichkek des manifestants du Sud du pays. Ils renversent le président Askar Akaïev. C’est la « révolution des tulipes ». L’Assemblée nationale élit comme président le pro-US Kourmanbek Bakiev. Ne parvenant pas à maîtriser ses supporters qui pillent la capitale, ils déclare avoir chassé le dictateur et feint de vouloir créer un gouvernement d’union nationale. Il fait sortir de prison le général Felix Kulov, ancien maire de Bichkek, et le nomme ministre de l’Intérieur, puis Premier ministre. Lorsque la situation est stabilisée, Bakaiev se débarrasse de Kulov et vend, sans appel d’offre et avec des dessous de table conséquents, les quelques ressources du pays à des sociétés US et installe une base militaire US à Manas. Le niveau de vie de la population n’a jamais été aussi bas. Felix Kulov propose de relever le pays en le fédérant, comme par le passé, à la Russie. Il ne tarde pas à retourner en prison.
Un mal pour un bien ?

On objecte parfois, dans le cas d’États soumis à des régimes répressifs, que si ces « révolutions colorées » n’apportent qu’une démocratie de façade, elles procurent néanmoins un mieux-être aux populations. Or, l’expérience montre que rien n’est moins sûr. Les nouveaux régimes peuvent s’avérer plus répressifs que les anciens.

En 2003, Washington, Londres et Paris [7] organisent la « révolution des roses » en Géorgie [8]. Selon un schéma classique, l’opposition dénonce des fraudes électorales lors des élections législatives et descend dans la rue. Les manifestants contraignent le président Edouard Chevardnadze à fuir et prennent le pouvoir. Son successeur Mikhail Saakachvili ouvre le pays aux intérêts économiques US et rompt avec le voisin russe. L’aide économique promise par Washington pour se substituer à l’aide russe ne vient pas. L’économie, déjà compromise, s’effondre. Pour continuer à satisfaire ses commanditaires, Saakachvili doit imposer une dictature [9]. Il ferme des médias et remplit les prisons, ce qui n’empêche absolument pas la presse occidentale de continuer à le présenter comme « démocrate ». Condamné à la fuite en avant, Saakachvili décide de se refaire une popularité en se lançant dans une aventure militaire. Avec l’aide de l’administration Bush et d’Israël auquel il a loué des bases aériennes, il bombarde la population d’Ossétie du Sud, faisant 1600 morts, dont la plupart ont la double nationalité russe. Moscou riposte. Les conseillers états-uniens et israéliens s’enfuient [10]. La Géorgie est dévastée.
Assez !

Le mécanisme principal des « révolutions colorées » consiste à focaliser le mécontentement populaire sur la cible que l’on veut abattre. Il s’agit d’un phénomène de psychologie des masses qui balaye tout sur son passage et auquel aucun obstacle raisonnable ne peut être opposé. Le bouc-émissaire est accusé de tous les maux qui accablent le pays depuis au moins une génération. Plus il résiste, plus la colère de la foule croît. Lorsqu’il cède ou qu’il esquive, la population retrouve ses esprits, les clivages raisonnables entre ses partisans et ses opposants réapparaissent.

En 2005, dans les heures qui suivent l’assassinat de l’ex-Premier ministre Rafik Hariri, la rumeur se répand au Liban qu’il a été tué par « les Syriens ». L’armée syrienne, qui —en vertu de l’Accord de Taëf— maintient l’ordre depuis la fin de la guerre civile, est conspuée. Le président syrien, Bachar el-Assad, est personnellement mis en cause par les autorités états-uniennes, ce qui tient lieu de preuve pour l’opinion publique. À ceux qui font remarquer que —malgré des moments orageux— Rafik Hariri a toujours été utile à la Syrie et que sa mort prive Damas d’un collaborateur essentiel, on rétorque que le « régime syrien » est si mauvais en soi qu’il ne peut s’empêcher de tuer même ses amis. Les Libanais appellent de leurs vœux un débarquement des GI’s pour chasser les Syriens. Mais, à la surprise générale, Bachar el-Assad, considérant que son armée n’est plus la bienvenue au Liban alors que son déploiement lui coûte cher, retire ses hommes. Des élections législatives sont organisées qui voient le triomphe de la coalition « anti-syrienne ». C’est la « révolution du cèdre ». Lorsque la situation se stabilise, chacun se rend compte et que, si des généraux syriens ont par le passé pillé le pays, le départ de l’armée syrienne ne change rien économiquement. Surtout, le pays est en danger, il n’a plus les moyens de se défendre face à l’expansionnisme du voisin israélien. Le principal leader « anti-syrien », le général Michel Aoun, se ravise et passe dans l’opposition. Furieux, Washington multiplie les projets pour l’assassiner. Michel Aoun s’allie au Hezbollah autour d’une plate-forme patriotique. Il était temps : Israël attaque.

Dans tous les cas, Washington prépare à l’avance le gouvernement « démocratique », ce qui confirme bien qu’il s’agit d’un coup d’État déguisé. La composition de la nouvelle équipe est gardée secrète le plus longtemps possible. C’est pourquoi la désignation du bouc-émissaire se fait sans jamais évoquer d’alternative politique.

En Serbie, les jeunes « révolutionnaires » pro-US ont choisi un logo appartenant à l’imaginaire communiste (le poing levé) pour masquer leur subordination aux États-Unis. Ils ont pris comme slogan « Il est fini ! », fédérant ainsi les mécontents contre la personnalité de Slobodan Milosevic qu’ils ont rendu responsable des bombardements du pays pourtant effectués par l’OTAN. Ce modèle a été dupliqué en nombre, par exemple le groupe Pora ! en Ukraine, ou Zubr en Biélorussie.
Une non-violence de façade

Les communicants du département d’État veillent à l’image non-violente des « révolutions colorées ». Toutes mettent en avant les théories de Gene Sharp, fondateur de l’Albert Einstein Institution. Or, la non-violence est une méthode de combat destinée à convaincre le pouvoir de changer de politique. Pour qu’une minorité s’empare du pouvoir et l’exerce, il lui faut toujours, à un moment ou à une autre, utiliser la violence. Et toutes les « révolutions colorées » l’ont fait.

JPEG - 5.4 ko
Srdja Popovic (à gauche), leader serbe du mouvement Otpor, Gene Sharp, fondateur de l’Albert Einstein Institution (au centre) et son adjoint le colonel Robert Helvey, doyen de l’École de formation des attachés militaires d’ambassade.

En 2000, alors que le mandat du président Slobodan Milosevic courait encore pour un an, il convoqua des élections anticipées. Lui-même et son principal opposant, Vojislav Koštunica, se retrouvèrent en ballotage. Sans attendre le second tour de scrutin, l’opposition cria à la fraude et descendit dans la rue. Des milliers de manifestants affluèrent vers la capitale, dont les mineurs de Kolubara. Leurs journées de travail étaient indirectement payées par la NED, sans qu’ils aient conscience d’être rémunérés par les États-Unis. La pression de la manifestation étant insuffisante, les mineurs attaquèrent des bâtiments publics avec des bulldozers qu’ils avaient acheminé avec eux, d’où le nom de « révolution des bulldozers ».

Dans le cas où la tension s’éternise et que des contre-manifestations s’organisent, la seule solution pour Washington est de plonger le pays dans le chaos. Des agents provocateurs sont alors postés dans les deux camps qui tirent sur la foule. Chaque partie peut constater que ceux d’en face ont tiré alors qu’ils s’avançaient pacifiquement. L’affrontement se généralise.

En 2002, la bourgeoisie de Caracas descend dans la rue pour conspuer la politique sociale du président Hugo Chavez [11]. Par d’habiles montages, les télévisions privées donnent l’impression d’une marée humaine. Ils sont 50 000 selon les observateurs, 1 million d’après la presse et le département d’État. Survient alors l’incident du pont Llaguno. Les télévisions montrent clairement des pro-chavistes armes à la main tirant sur la foule. Dans une conférence de presse, le général de la Garde nationale et vice-ministre de la sécurité intérieure confirme que les « milices chavistes » ont tiré sur le peuple faisant 19 morts. Il démissionne et appelle au renversement de la dictature. Le président ne tarde pas à être arrêté par des militaires insurgés. Mais le Peuple par millions descend dans la capitale et rétablit l’ordre constitutionnel.
Une enquête journalistique ultérieure reconstituera en détail la tuerie du pont Llaguno. Elle mettra en évidence un montage fallacieux des images, dont l’ordre chronologique a été falsifié comme l’attestent les cadrans des montres des protagonistes. En réalité, ce sont les chavistes qui étaient agressés et qui, après s’être repliés, tentaient de se dégager en utilisant des armes à feu. Les agents provocateurs étaient des policiers locaux formés par une agence US [12].

En 2006, la NED réorganise l’opposition au président kenyan Mwai Kibaki. Elle finance la création du Parti orange de Raila Odinga. Celui-ci reçoit le soutien du sénateur Barack Obama, accompagné de spécialistes de la déstabilisation (Mark Lippert, actuel chef de cabinet du conseiller de sécurité nationale, et le général Jonathan S. Gration, actuel envoyé spécial du président US pour le Soudan). Participant à un meeting d’Odinga, le sénateur de l’Illinois s’invente un vague lien de parenté avec le candidat pro-US. Cependant Odinga perd les élections législatives de 2007. Soutenu par le sénateur John McCain, en sa qualité de président de l’IRI (le pseudopode républicain de la NED), il conteste la sincérité du scrutin et appelle ses partisans à descendre dans la rue.
C’est alors que des messages SMS anonymes sont diffusés en masse aux électeurs de l’ethnie Luo. « Chers Kenyans, les Kikuyu ont volé l’avenir de nos enfants…nous devons les traiter de la seule manière qu’ils comprennent… la violence ». Le pays, pourtant un des plus stables d’Afrique, s’embrase soudainement. Après des journées d’émeutes, le président Kibaki est contraint d’accepter la médiation de Madeleine Albright, en sa qualité de présidente du NDI (le pseudopode démocrate de la NED). Un poste de Premier ministre est créé qui revient à Odinga. Les SMS de la haine n’ayant pas été envoyés depuis des installations kenyanes, on se demande quelle puissance étrangère a pu les expédier.
La mobilisation de l’opinion publique internationale

Au cours des dernières années, Washington a eu l’occasion de lancer des « révolutions colorées » avec la conviction qu’elles échoueraient à prendre le pouvoir mais qu’elle permettrait de manipuler l’opinion publique et les institutions internationales.

En 2007, de nombreux Birmans s’insurgent contre l’augmentation des prix du fuel domestique. Les manifestations dégénèrent. Les moines bouddhistes prennent la tête de la contestation. C’est la « révolution safran » [13]. En réalité, Washington n’a que faire du régime de Rangoon ; ce qui l’intéresse, c’est d’instrumenter le Peuple birman pour faire pression sur la Chine qui a des intérêts stratégiques en Birmanie (pipelines et base militaire de renseignement électronique). Dès lors, l’important est de mettre en scène la réalité. Des images prises par des téléphones portables apparaissent sur YouTube. Elles sont anonymes, invérifiables et hors contexte. Précisément, leur apparente spontanéité leur donne autorité. La Maison-Blanche peut imposer son interprétation des vidéos.

Plus récemment, en 2008, des manifestations estudiantines paralysent la Grèce à la suite du meurtre d’un jeune homme de 15 ans par un policier. Rapidement des casseurs font leur apparition. Ils ont été recrutés au Kosovo voisin et acheminés par autobus. Les centre-villes sont saccagés. Washington cherche à faire fuir les capitaux vers d’autres cieux et à se réserver le monopole des investissements dans les terminaux gaziers en construction. Une campagne de presse va donc faire passer le poussif gouvernement Karamanlis pour celui des colonels. Facebook et Twittter sont utilisés pour mobiliser la diaspora grecque. Les manifestations s’étendent à Istanbul, Nicosie, Dublin, Londres, Amsterdam, La Haye, Copenhague, Francfort, Paris, Rome, Madrid, Barcelone, etc.
La révolution verte

L’opération conduite en 2009 en Iran s’inscrit dans cette longue liste de pseudos révolutions. En premier lieu, le Congrès vote en 2007 une enveloppe de 400 millions de dollars pour « changer le régime » en Iran. Celle-ci s’ajoute aux budgets ad hoc de la NED, de l’USAID, de la CIA et tutti quanti. On ignore comment cet argent est utilisé, mais trois groupes principaux en sont destinataires : la famille Rafsandjani, la famille Pahlevi, et les Moudjahidines du peuple.

L’administration Bush prend la décision de commanditer une « révolution colorée » en Iran après avoir confirmé la décision de l’état-major de ne pas attaquer militairement ce pays. Ce choix est validé par l’administration Obama. Par défaut, on rouvre donc le dossier de « révolution colorée », préparé en 2002 avec Israël au sein de l’American Enterprise Institute. À l’époque j’avais publié un article sur ce dispositif [14]. Il suffit de s’y reporter pour identifier les protagonistes actuels : il a été peu modifié. Une partie libanaise a été ajoutée prévoyant un soulèvement à Beyrouth en cas de victoire de la coalition patriotique (Hezbollah, Aoun) aux élections législatives, mais elle a été annulée.

Le scénario prévoyait un soutien massif au candidat choisi par l’ayatollah Rafsandjani, la contestation des résultats de l’élection présidentielle, des attentats tous azimuts, le renversement du président Ahmadinejad et du guide suprême l’ayatollah Khamenei, l’installation d’un gouvernement de transition dirigé par Mousavi, puis la restauration de la monarchie et l’installation d’un gouvernement dirigé par Sohrab Shobani.

Comme imaginé en 2002, l’opération a été supervisée par Morris Amitay et Michael Ledeen. Elle a mobilisé en Iran les réseaux de l’Irangate.
Ici un petit rappel historique est nécessaire. L’Irangate est une vente d’armes illicite : la Maison-Blanche souhaitait approvisionner en armes les Contras nicaraguayens (pour lutter contre les sandinistes) d’une part et l’Iran d’autre part (pour faire durer jusqu’à épuisement la guerre Iran-Irak), mais en était interdit par le Congrès. Les Israéliens proposèrent alors de sous-traiter les deux opérations à la fois. Ledeen, qui est double national États-unien/Israélien sert d’agent de liaison à Washington, tandis que Mahmoud Rafsandjani (le frère de l’ayatollah) est son correspondant à Téhéran. Le tout sur fond de corruption généralisée. Lorsque le scandale éclate aux États-Unis, une commission d’enquête indépendante est dirigée par le sénateur Tower et le général Brent Scowcroft (le mentor de Robert Gates).
Michael Ledeen est un vieux briscard des opérations secrètes. On le trouve à Rome lors de l’assassinat d’Aldo Moro, on le retrouve dans l’invention de la piste bulgare lors de l’assassinat de Jean-Paul II, ou plus récemment dans l’invention de l’approvisionnement de Saddam Hussein en uranium nigérian. Il travaille aujourd’hui à l’American Enterprise Institute [15] (aux côtés de Richard Perle et Paul Wolfowitz) et à la Foundation for the Defense of Democracies [16].
Morris Amitay est ancien directeur de l’American Israel Public Affairs Committee (AIPAC). Il est aujourd’hui vice-président du Jewish Institute for National Security Affairs (JINSA) et directeur d’un cabinet conseil pour de grandes firmes d’armement.

Le 27 avril dernier, Morris et Ledeen organisaient un séminaire sur l’Iran à l’American Enterprise Institute à propos des élections iraniennes, autour du sénateur Joseph Lieberman. Le 15 mai dernier, nouveau séminaire. La partie publique consistait en une table ronde animée par l’ambassadeur John Bolton à propos du « grand marchandage » : Moscou accepterait-il de laisser tomber Téhéran en échange du renoncement de Washington au bouclier anti-missile en Europe centrale ? L’expert français Bernard Hourcade participait à ces échanges. Simultanément, l’Institut lançait un site internet destiné à la presse dans la crise à venir : IranTracker.org. Le site inclut une rubrique sur les élections libanaises.

En Iran, il appartenait à l’ayatollah Rafsandjani de renverser son vieux rival, l’ayatollah Khamenei. Issu d’une famille d’agriculteurs, Hachemi Rafsandjani a fait fortune dans la spéculation immobilière sous le Chah. Il est devenu le principal grossiste en pistaches du pays et a arrondi sa fortune durant l’Irangate. Ses avoirs sont évalués à plusieurs milliards de dollars. Devenu l’homme le plus riche d’Iran, il a été successivement président du parlement, président de la République et aujourd’hui président du Conseil de discernement (instance d’arbitrage entre le parlement et le Conseil des gardiens de la constitution). Il représente les intérêts du bazar, c’est-à-dire des commerçants de Téhéran.
Durant la campagne électorale, Rafsandjani avait fait promettre à son ex-adversaire devenu son poulain, Mirhossein Mousavi, de privatiser le secteur pétrolier.

Sans connexion aucune avec Rafsandjani, Washington a fait appel aux Moudjahidines du peuple [17]. Cette organisation protégée par le Pentagone est considérée comme terroriste par le département d’État et l’a été par l’Union européenne. Elle a effectivement mené de terribles opérations dans les années 80, dont un méga-attentat qui coûta la vie à l’ayatollah Behechti ainsi qu’à quatre ministre, six ministres adjoints et le quart du groupe parlementaire du Parti de la république islamique. L’organisation est commandée par Massoud Rajavi, qui épouse en première noces la fille du président Bani Sadr, puis la cruelle Myriam en seconde noces. Son siège est installé en région parisienne et ses bases militaires en Irak, d’abord sous la protection de Saddam Husein, puis aujourd’hui sous celle du département de la Défense. Ce sont les Moudjahidines qui ont assuré la logistique des attentats à la bombe durant la campagne électorale [18]. C’est à eux qu’il revenait de provoquer des accrochages entre militants pro et anti-Ahmadinejad, ce qu’ils ont probablement fait.

Dans le cas où le chaos se serait installé, le Guide suprême aurait pu être renversé. Un gouvernement de transition, dirigé par Mirhussein Mousavi aurait privatisé le secteur pétrolier et rétabli la monarchie. Le fils de l’ancien Shah, Reza Cyrus Pahlavi, serait remonté sur le trône et aurait désigné Sohrab Sobhani comme Premier ministre.
Dans cette perspective, Reza Pahlavi a publié en février un livre d’entretiens avec le journaliste français Michel Taubmann. Celui-ci est directeur du bureau d’information parisien d’Arte et préside le Cercle de l’Observatoire, le club des néo-conservateurs français.
On se souvient que Washington avait prévu identiquement le rétablissement de la monarchie en Afghanistan. Mohammed Zaher Shah devait reprendre son trône à Kaboul et Hamid Karzai devait être son Premier ministre. Malheureusement, à 88 ans, le prétendant était devenu sénile. Karzai devint donc président de la République. Comme Karzai, Sobhani est double national états-unien. Comme lui, il travaille dans le secteur pétrolier de la Caspienne.

Côté propagande, le dispositif initial était confié au cabinet Benador Associates. Mais il a évolué sous l’influence de l’assistante du secrétaire d’État pour l’Éducation et la Culture, Goli Ameri. Cette iranienne-états-unienne est une ancienne collaboratrice de John Bolton. Spécialiste des nouveaux médias, elle a mis en place des programmes d’équipement et de formation à l’internet pour les amis de Rafsandjani. Elle a aussi développé des radios et télévisions en langue farsi pour la propagande du département d’État et en coordination avec la BBC britannique.

La déstabilisation de l’Iran a échoué parce que le principal ressort des « révolutions colorées » n’a pas été correctement activé. MirHussein Mousavi n’est pas parvenu à cristalliser les mécontentements sur la personne de Mahmoud Ahmadinejad. Le Peuple iranien ne s’est pas trompé, il n’a pas rendu le président sortant responsables des conséquences des sanctions économiques états-uniennes sur le pays. Dès lors, la contestation s’est limitée à la bourgeoisie des quartiers nord de Téhéran. Le pouvoir s’est abstenu d’opposer des manifestations les unes contre les autres et a laissé les comploteurs se découvrir.
Cependant, il faut admettre que l’intoxication des médias occidentaux a fonctionné. L’opinion publique étrangère a réellement cru que deux millions d’Iraniens étaient descendus dans la rue, lorsque le chiffre réel est au moins dix fois inférieur. Le maintien en résidence des correspondants de presse a facilité ces exagérations en les dispensant de fournir les preuves de leurs imputations.

Ayant renoncé à la guerre et échoué à renverser le régime, quelle carte reste-t-il dans les mains de Barack Obama ?
Thierry Meyssan

Analyste politique, fondateur du Réseau Voltaire. Dernier ouvrage paru : L’Effroyable imposture 2 (le remodelage du Proche-Orient et la guerre israélienne contre le Liban).

Les articles de cet auteur
Envoyer un message



[1] Les multiples rapports et documents publiés par ces commissions sont disponibles en ligne sur le site The Assassination Archives and Research Center. Les principaux extraits des rapports ont été traduits en français sous le titre Les Complots de la CIA, manipulations et assassinats, Stock, 1976, 608 pp.

[2] « Les New York Intellectuals et l’invention du néo-conservatisme », par Denis Boneau, Réseau Voltaire, 26 novembre 2004.

[3] « La NED, nébuleuse de l’ingérence démocratique », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 22 janvier 2004.

[4] « L’Albert Einstein Institution : la non-violence version CIA », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 4 janvier 2005.

[5] « Tienanmen, 20 ans après », par le professeur Domenico Losurdo, Réseau Voltaire, 9 juin 2009.

[6] À l’époque, la NED s’appuie en Europe orientale sur la Free Congress Foundation (FCF), animée par des républicains. Par la suite, cette organisation disparaît et cède la place à la Soros Foundation, animée par des démocrates, avec laquelle la NED fomente de nouveaux « changements de régime ».

[7] Soucieux d’apaiser les relations franco-US après la crise irakienne, le président Jacques Chirac tente de se rapprocher de l’administration bush sur le dos des Géorgiens, d’autant que la France a des intérêts économiques en Géorgie. Salomé Zourabichvili, n°2 des services secrets français, est nommée ambassadrice à Tbilissi, puis change de nationalité et devient ministre des Affaires étrangères de la « révolution des roses ».

[8] « Les dessous du coup d’État en Géorgie », par Paul Labarique, Réseau Voltaire, 7 janvier 2004.

[9] « Géorgie : Saakachvili jette son opposition en prison » et « Manifestations à Tbilissi contre la dictature des roses », Réseau Voltaire, 12 septembre 2006 et 30 septembre 2007.

[10] L’administration Bush espérait que ce conflit ferait diversion. Les bombardiers israéliens devaient simultanément décoller de Géorgie pour frapper l’Iran voisin. Mais, avant même d’attaquer les installations militaires géorgiennes, la Russie bombarde les aéroports loués à Israël et cloue ses avions au sol.

[11] « Opération manquée au Venezuela », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 18 mai 2002.

[12] Llaguno Bridge. Keys to a Massacre. Documentaire d’Angel Palacios, Panafilms 2005.

[13] « Birmanie : la sollicitude intéressée des États-Unis », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 5 novembre 2007.

[14] « Les bonnes raisons d’intervenir en Iran », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 12 février 2004.

[15] « L’Institut américain de l’entreprise à la Maison-Blanche », Réseau Voltaire, 21 juin 2004.

[16] « Les trucages de la Foundation for the Defense of Democracies », Réseau Voltaire, 2 février 2005.

[17] « Les Moudjahidin perdus », par Paul Labarique, Réseau Voltaire, 17 février 2004.

[18] « Le Jundallah revendique des actions armées aux côtés des Moudjahidines du Peuple », Réseau Voltaire, 13 juin 2009.