vineri, 14 martie 2008

A. D. Xenopol, “Naţionalism şi antisemitism”

Extras dintr-o antologie de texte privind cestiunea izraelitâ, Internet Modern Jewish History Sourcebook for Central and Eastern Europe realizată de cercetătorul român Răzvan Pârâianu, căruia îi mulțumim și pe aceastâ cale că ne-a îngăduit, acum câțiva ani deja, să facem referințe la inestimabilele sale eforturi de cercetare. Astfel sperăm să contribuim - și prin difuzarea unor texte de epocă - la reducerea ignoranței intelectualității române privind secolul al XIX-lea, secol fondator al națiunii române moderne, a carui istorie ne poate folosi pentru înțelegerea epocii globalizării și uniformizării în care ne scufundăm aparent fericiți.
Dan Culcer

Naţionalism şi antisemitism

Toate popoarele pământului tind spre întărirea propriei lor fiinţi şi această tendinţă firească a oricărei individualităţi de a-şi păstrŕ felul ei de a fi, alcătuieşte ceea ce se numeşte tendinţa naţionalistă. Gradul în care această tendinţă este accentuată de deosebitele grupări de oameni, cari conduc soarta popoarelor, arată treptele în care ele se apropie mai mult sau mai puţin de naţionalismul raţional, singurul care poate duce la întărirea neamurilor.

Întărirea naţională a unui popor nu se poate face de cât în măsură în care el se deosebeşte şi se emncipează de străini; prin urmare este învederat că naţionalismul va cuprinde în sine lupta contra elementelor străine ce tind a subjugŕ sau stăpâni pe orice tărâm un organism etnic. Dar un popor ca şu un individ, neputând trăi răzleţ, este de asemenea mai presus de orice îndoială că lupta aceasta nu poate fi o luptă de nimicire cě numai de subjugare a elementului apăsat, de absorbire a lui în elemente cotropitoare. Prin urmare lupta trebue să aibă o margine şi greutatea este de a se găsě în fiecare caz concret unde stă hotarul care despărţeşte folosul de primejdii. A se propagà deci orbeşte şi fără alegere ura contra străinului, fără a se ţine în seamă multe alte elemente înconjurătoare, este a se face naţionalism exagerat sau şovinism, iar nu naţionalism cumpătat şi înţelept, folositor neamului ce trebue întărit.

Este evident că elementele străine trebuesc combătute şi pe cât se poate eliminate cât timp ele periclitează existenţa naţională, iar atunci când ele contribue a o întări, ele trebuesc apropiate şi cultivate. Mai este apoi tot atât de învederat că elementele străine puternice sau neînlăturabile trebuesc îmblânzite pe cât este cu putinţă pentru a nu se primejdui existenţa într-o luptă neegală.

Aceste principii, cari par netăgăduite, să căutăm anume a le aplicŕ la viaţa poporului nostru.

I

Românii au avut de luptat cu popoarele străine pentru apărarea vieţei lor, mai mult poate decât orice alt neam pe pământ. Ei au izbutit însă prin tăria nespusă a rassei lor a răpune toate greutăţile şi a ieşi la suprafaţa valurilor furioase ce păreau că vor să-i înghită, cum ies insulele madreporice pe faţa oceanelor. Din această frământare seculară a trebuit să se zămislească în sufletul lor o respingere şi o îndepărtare a oricărui element străin. Dar cu timpul veni şi o întorsătură a lucrurilor şi atingerea lor cu străinătatea le aduse viaţă în loc de moarte. Renaşterea noastră naţională se întări mult şi ajunse la izbândă cu ajutorul străinilor. Avurăm, nu vorbă, norocul ca această întărire a închegării noastre ca popor să se facă cu sprijinul intelectual a unui popor de aceiaşi rassă obştească cu noi, de poporul francez. Mai apoi însă, noi împrumutarăm elementele civilizatoare dela toate popoarele mai înaintate decât noi în cultură, precum: telegraful dela Austrieci, dinastia şi capitalurile pentru reţele de căi ferate dela Prusieni, maşinile agricole dela Englezi, şi aşŕ mai departe, în cât nu se poate spune că străinii ne-au făcut numai rău. Dar chiar aceste înrâuriri bine făcătoare ajunseră cu vremea primejdioase; aşŕ înrâurirea culturei franceze depăşě hotarul şi ameninţă cu înăbuşirea cugetărei naţionale, împrumuturile încuviinţate de Germani şi înglobarea noastră în tripla alianţă primejduiesc neatârnarea noastră economică şi interesele noastre naţionale.

Aceste înrâuriri ajunseră punctul lor de saturaţie, peste care trecând trebuiau să devină aducătoare de rele, precum chinina care ne tămăduieşte de friguri poate deveně vătămătoare când doza ei întrece măsura cuvenită. Se vede deci, cum în raporturile noastre cu străinii, chiar atunci când ele îmbracă o formă priincioasă trebue tot deauna să avem ochii deschişi spre a surprinde momentul când această înrâurire binefăcătoare poate să se schimbe în potrivnică; şi atunci când ajungem la acea răspântie, trebue să ne dăm toate silinţele posibile spre a oprě creşterea înrâurirei devenită daunătoare. Se vor ivě cazuri în care puterea împrejurărilor va fi mai mare decât puterea noastră de împotrivire, dar şi atunci luptanoastră va aveà de efect împuţinarea răului şi deci ea va contribuě la apărarea fiinţei noastre.

II

Dacă însă aceasta trebuie să ne fie linia de purtare faţă cu popoare închegate în State, cum trebue să se îndrepte dânsa în privinţa unui alt elementstrăin, care nu este organizat în formă de stat, ci într’un fel de supra Stat european, sau chiar mondial, care menţine într’o unitate de interese din cele mai puternice un neam de oameni străini de toate celelalte popoare ale lumei? E vorba de Evrei. Evreii sunt fără tăgăduială în Reomânia un element străin, căci lăsând la o parte toate celelalte ale lor apucături, Evreii din România nu vorbesc limba ţării. Ei sunt veniţi la noi în imensa lor majoritate din Austria şi, lucru destul de însemnat: cu toate că multe familii sunt vechi în ţară de mai multe generaţii, ele nu au perdutobiceiul limbii germane stricate, lipsită de orice regulă gramaticală, amestecată cu câtevŕ cuvinte ebraice şi câteva româneşti tot aşa de schimonosite ca şi cele germane, amalgam inform ce constitue aşà numita limbă evreiască la Evreii din România.

Această stăruinţă în înstrăinarea vorbirei lor chiar pentru Evreii născuţi în ţară din părinţi născuţi tot în ţară este foarte stranie. Evreii din Ungaria vorbesc ungureşte, cei din Franţa franţuzeşte, cei din Italia italieneşte, cei din Spania spanioleşte, cei din Anglia englezeşte. Numai Evreii din România nu vor să vorbească româneşte şi chiar acei dintre dânşii cari şi-au însuşit limba românească într-un chip mai curgător, o rostesc totdeauna cu un accent străin foarte pronunţat. Putem susţine că Evreii în România, cari să vorbească limba română, sunt numai foarte rari excepţiě. Şi ei nu numai că nu ştiu, dar nici nu vor să vorbească şi să scrie bine româneşte, căci nu numai că nu întrebuinţează această limbă, dar nici nu vor s’o întrebuinţeze. Aşà lucru caracteristic: biletele de invitare la nunţile evreieşti din România sunt scrise nemţeşte. Apoi Evreii nu se mai duc niciodată la teatrul românesc, afară decât atunci când e vorba de vr’o piesă înjghebată de vr’un Evreu şi pe o temă evreească, cum este bunăoară aceea a defunctului Ronetti Roman: Manasse. Şi din contra: când vine vre-o trupă germană sala este plină de public evreesc. Evreii nu susţin literatura românească, nu cumpără cărţi româneşti, nu se aboneaă la reviste româneşti, aşŕ încât viaţa literară şi artistică românească le este cu totul străină. Bine înţeles că în asemenea împrejurări şi simţimintele româneşti rămân departe de ei. Idealul naţional al Românilor sau năzuinţele lui de înălţare şi de mândrie a neamului nu se alipeşte de sufletul lor. Ei rămânîntr-un cuvânt, în imensa lor majoritate un element străin de ţară, fără dor pentru ea, fără legături cu mentalitate poporului român.

Este învederat că menţinerea în organismul nostru a unui neam străin şi care vrea să rămâie străin, - şi încă într’un număr covârşitor de mare, a 20-a parte din populaţia întreagă, - pe când toate celelalte elemente străine se asimilează şi dispar cu timpul în corpul poporului nostru, constituie o primejdie naţională şi trebue să ne gândim cum s’o înlăturăm.

Pentru a scăpa de acest pericol nu ne rămâne decât calea îndoită de a asimilŕ pe acei ce se pot asimilà şi de a eliminà pe ceilalţi. Cum să se ajungă la acest îndoit rezultat?

În privinţa asimilărei, aproape singurul mijloc este căsătoria între Români şi Evrei, căci prin această încrucişare au ajuns Românii să macine şi să înghită nămolul de neamuri străine ce s’au perindat în corpul ţării lor. Ceea ce se opune la însoţirea acestor două rasse este însă mai ales religia şi de aceea am susţinut şi noi bunăoară că botezarea Evreilor ar fi de dorit; nu doară că am crede că prin apa cu care s’ar udŕ şi prin rugăciunile rostite de preot s’ar puteà să li se prefacă firea. Evreul chiar botezat tot Evreu va rămâne, dar prin acea formalitate se vor dobândì două rezultate foarte mari: mai întâi Evreul va fi respins din Comunitatea evreească şi el va trebuě să se apropie de Români, apoi botezul va deschide calea însoţirei între Evrei şi Români, şi dacă soţul evreu îşi va păstrà firea şi apucăturile, copiii lui se vor apropià de Români şi dacă nu chiar la a doua generaţie, dar la a treia contopirea va fi deplină.

Mai la urmă am renunţà şi la nevoia botezului şi faţă cu lâncezirea tot mai mare a puterei religiei, am cere numai încurajarea însoţirilor mixte între Români şi Evrei ca cel mai puternic mijloc de contopire al acestui neam străin, în sânul poporului nostru. S’ar puteà modificà normele de împământenire în sensul că orice străin, deci şi evreu, care va luŕ în căsătorie o româncă şi va aveŕ cu ea copii, să fie privit ca naturalizat de drept.

Pe lângă această măsură obştească, ar fi să se menţină naturalizarea individului, care ar trebuě să se deŕ cu mai multă băgare de seamă decât astăzi, când acei ce ajung la naturalizare sunt elemente sprijinite politiceşte şi nu acelea cari ar merità-o cu adevărat. Noi credem că ar trebuě naturalizaţi mai ales acei Evrei cari au însuşiri intelectuale şi se îndepărtează de îndeletnicirea favorită a acestui neam: specula banului, iar condiţia de căpetenie ar trebuě să fie cunoaşterea desăvârşită a graiului românesc.

Înlăturarea sau cel puţin împuţinarea Evreilor cari nu ar intrà în cele două categorii de asimilare este neapărată; dar nu pe calea urei, care uşor poate degenerŕ în sălbăticie şi brutalitate. Nu cu violenţa în grai şi în scris, nu cu spargerea geamurilor, precum nu pe de altă parte cu preamărirea neamului românesc numai prin hosanale, drapele şi prapuri vom scăpà de Evreii primejdioşi neamului, cì numai prin munca încordată şi concurarea lor pe tărâmul economic. Cât timp însă Românii se vor îndepărtà dela comerţ şi industrie, cât timp ei se vor lepădà şi de agricultură, mulţumindu-se a trăi din arendarea moşiilor la străini şi la Evrei, cât timp vom căutà să creştem copii noştrii din clasa conducătoare numai pentru a fi funcţionari, iar din fetele noastre vom face păpuşi de galantare, atât timp nu vom scăpà de acei Evrei cari nu pot şi nu vor să dispară în sânul naţiei române.

Eu unul sunt de părere că trebue să se înceteze odată cu propaganda antisemită prin vorbă şi scris şi că trebue să se înlocuească această propagandă printr’o lucrare intensiă, tăcută şi chiar ascunsă, pe tărâmul economic. Dacă Românii sunt vrednici, să facă nişte întovărăşiriprin care să se îndatorească a cumpărà cele trebuitoare dela neguţătorii şi meşteşugarii români, pe cari să-i ia din şcoli şi să-i patroneze pentru a ajunge elementele însemnate în viaţa materială a poporului. Suntem doar în ţara noastră unde avem toate mijloacele intelectuale, materiale şi mai ales politice, pentru a sprijinì avântul muncii româneşti şi în asemenea condiţii prielnice concurenţa să fie oare peste putinţă? Nu putem oare creŕ bănci industriale şi comerciale, cari să nu ajute decât pe Români, cum am creat casa rurală, menită a venì numai în ajutorul ţăranilor? Nu putem organizŕ comitete de patronare, ateliere pentru elevii şcoalelor profesionale? Nu putem constituì legi româneşti pentru cumpărarea obiectelor trebuincioase dela producătorii români? Să ne întovărăşim pentru a concurà pe Evrei la arenda moşiilor şi să întoarcem aşà iarăşi arendarea pământului în mâinile noastre. Aşezăminte ca Şcoala femeilor române din Iaşi, Societatea Furnica, Ţesătoarea, casele de economie, băncile poporane, au făcut mai mult pentru naţionalism decât toate discursurile şi societăţile patriotice, pentrucă acestea sunt fapte, iar nu vorbe numai.

Să încetăm dar de a mai cere mereu legi ocrotitoare a Românilor, cari nu face nimic şi stau cu mâinile în buzunar. Aceste legi nu pot aveà nici un efect faţă cu legile economice, ele nu ne pot ajutà cu nimic în contra Evreilor cari muncesc.

Avem destule legi ocrotitoare: Art. 7 din Constituţie, crâşmele în sate sunt păstrate numai Românilor, debitul de tutun de asemenea; precăderea românilor la mezatele publice, la pătrunderea în şcolile Statului, chiar când sunt inferiori în capacitate; înaintarea în ranguri militare cu putinţă numai Românilor, dispoziţia ca 2/3 din lucrătorii fabricelor să fie Români, etc. Ce vroim mai mult? Se cere anume ca arendarea moşiilor să fie învoită numai Românilor, mai târziu se va cere poate ca să li se dea dreptul de a fi numai ciobotari, croitori, casapi, fierari, toptangii de curele sau de alte mărfuri manufacturale. Dar Evreii au făcut un bine nespus urcând arenzile; căci într’o ţară civilizată, precum doar pretindem că suntem, nu este pământul aşà de depreciat ca la noi: 30-40 lei pe falce de arendă şi 500 – 700 lei de cumpărătură, pe când nu mai departe ca în Bucovina, arenda fălcei este de 100-150 lei şi preţul proprietăţei 2000! Pentru ce s’au împuţinat arendaşii români? Pentrucă muncesc pământul mai prost ca Evreii şi pentrucă nu erau înzestraţi cu acelaşi spirit de economie. Mulţi din ei când aveau un an bun cheltuiau banii în străinătate, alţii îi perdeau în cărţi sau în petreceri pe la moşii. Acì socotesc pe rând pe toţi arendaşii români ai unei regiuni.

Nu ne trebuesc deci legi cari să împiedice pe străini, ci măsuri de tot felul cari să încurajeze pe Români. În locul urei şi stânjenirei muncei străinilor trebue ocrotirea şi încurajarea muncei naţionale. Aci ne deosebim radical de naţionaliştii noştri. Ei ar vrea ca Statul să izgonească pe Evrei, sau, dacă aceasta nu se poate, să li se facă viaţa imposibilă prin măsuri obşteşti îndreptate contra lor. Noi suntem de părere să lăsăm străinilor şi deci Evreilor drepturile de cari se bucură şi astăzi şi la umbra legilor ocrotitoare, să creiăm instituţii mai ales pe baza iniţiativei private, nu cu sprijinul Statului.

Aceasta va pune pe Român în stare de luptă cu Evreul, a-l concurà şi a-l învinge în lupta pentru trai.

Făcând aceasta, Evreii cari nu vor puteŕ fi asimilaţi se vor duce dela noi, ne mai având ce să exploateze şi din ce să se mai hrănească.

Aşà va fi rezolvită chestia evreească, iar nu pe calea violenţei şi a brutalităţei preconizate de unele spirite sincere în părerile lor rătăcite.

Sunt de laudă cu toate acestea capii naţionaliştilor noştrii fiindcă prin stăruinţele lor au scuturat de pe sufletele tineretului bruma nepăsărei şi au pus să înflorească sub ea iubirea de ţară, caldă şi înviorătoare; dar simţirile nu sunt îndestulătoare pentru a zămislě idei şi ideile practice şi cu putinţă de prefăcut în fapt n’au încolţit încă în mintea naţionaliştilor noştri.

Noi credem că în rândurile de mai sus am pus un principiu care dă dovadă că în locul urei străinilor trebue să domnească iubirea Românului, în locul prigonirei muncei străinului sprijinul muncei româneşti, în locul declamărilor şi scrierilor înteţitoare de simţăminte duşmăneşti în potriva străinilor, ocrotirea şi sprijinirea muncei naţionale; - cu alte cuvinte o acţiune pozitivă în contra uneia negativă, care nici odată nicăeri, n’a putut duce la rezultate priincioase.

A. D. Xenopol, “Naţionalism şi antisemitism”, in Noua Revistă Română, V, 277.

Pentru o relectura liberã a publicisticii lui Eminescu

Pentru o relectura liberã a publicisticii lui Eminescu

Va trebui să se găsească într-o zi un economist sau un istoric român capabil să analizeze cu seninătate și competență epoca dintre 1821 și 1900, pe bază de arhive, nu doar din unghiul istoriei politice sau ideologice ci și din acela, mai larg pe care în anumite studii ale sale, îl adoptă și Mihai Eminescu. Se va vedea, ceea ce se știe, ceea ce Eminescu a repetat în nenumărate ocazii : nu poate fi vorba, la finele secolului al XIX-lea, într-o Românie abea infiripată ca stat independent, de a ignora amenințarea pe care o reprezenta invazia demografică, economică a unei populații alogene de culturâ idiș, rusă sau polonă. Din motive stricte și naturale de protecționism. Orice altă interpretare a sensului publicisticii eminesciene, normal, rațional și național protecționistă, spre așa zisul său antisemitism visceral, este o nerușinată rezultantă a unei propagande străine, străină de interesele comunității al cărui membru onorabil și foarte inteligent a fost poetul.
Este timpul să se termine cu această legendă.
Legenda antisemitismului lui Mihai Eminescu a fost întreținută, ba chiar impusă și păzită de comunișii cominterniști în perfectă și subterană colaborare cu vârfurile ierarhiei izraelite colaboraționiste, de genul rabinului șef, Mozes Rosen.
Ca urmare două generații de intelectuali, de elevi românu au fost privați de opera publicistică eminesciană, interzisă.
Pentru mine această cârdășie este proba supremă a caracterului antinațional al regimurilor comuniste din România, cominterniste, suveraniste, nazional-comuniste, de la Petre Groza și Gheorghe Maurer până la Nicolae Ceaușescu sau Gogu Rădulescu, pretextul bunelor relații cu Statele unite și lobbyurile sale sioniste sau cu statul Izrael fiind de neluat în seamă într-o chestiune care ține de auto-cunoașterea noastră culturală.
De aceea este urgentă cercetarea arhivelor Comitetului Central al PCR, ale Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, ale Ministerului Culturii, ale Ministerului de Interne și Externe pentru a cunoaște natura și forța șantajului politic și economic la care statul român a fost supus pe această temă sau pe altele, similare, în perioada de după 1944. Se va evalua astfel realitatea sau irealitatea zvonurilor privind intervențiile străine în domeniul culturii în raport cu propriile blocaje sau imbecilități politice.
Nici o țară din lume nu poate accepta astfel de diktate care castrează cultura națională în numele unor criterii de evaluare străine.
Va trebui deci, fără a se cădea în anacronisme, să se reconstruiscă istoria demografică și economicâ a epocii, consecințele reale ale acestui fenomen, pentru a evalua caracterul de invazie al imigrației cladestine izraelite spre Bucovina și Moldova, vizibilă în atât de clarele hărți realizate de cercetătorul Răzvan Pârăianu, pe care se pare că le ignoră cercetătorii români din ignoranță iar ce evrei le evită ca neconvenabile tezelor oficiale sau oficioase.
Fiindcă nu există un motiv să se stabilească a posteriori vreo legătură dintre rasismul nazist generator și administrator al holocaustului și al haosului războinic, și rezistența națională preconizată de Eminescu.

Anacronismele de genul proclamării existenței în România, dar și în Polonia, Ucraina sau Rusia a unui antisemitism visceral, acauzal și anistoric, practicate prin generalizări stupide, inclusiv în raportul Comisiei Wiesel, sunt declarații de tip propagandistic, neștiințifice, contrare realității.
Marea diversiune a devenit posibilă prin interzicerea accesului la arhive, prin construirea de legende, prin ignorarea voită și blocarea lecturii cărților, studiilor din revistele de sociologie sau economie, care oferă destule date pentru explicare fenomenelor de xenofobie din Moldova secolului al XIX-lea. Nu de rasism ci de rezistență.
The administrative distribution of Jewish population in Romania.1859. Note: In order to create a model for the map of the Romanian Old Kingdom, I used several other maps of the period. Therefore, they are subject of copyright. ©Razvan Paraianu 2002. Internet Modern Jewish History Sourcebook for Central and Eastern Europe. Sursa : Situl http://uk.geocities.com/imjhsourcebook2/MapRo08.htm

Statele europene moderne, europene sau nu, se confruntă cu fenomene similare, de proporții neliniștitoare, față de care se apară cum pot, dar nu doar din unghiul vreunui rasism, real sau presupus, ci din acela al păstrării unor echilibruri economice de aceiași natură ca și cele pe care le evoca, invoca și apăra Eminescu în mica Românie supusă dictatului Marilor Puteri coloniale. Problemele atunci evocate și analizate de Eminescu se află și acum în actualitate, la rădăcina unor crize nerezolvate de un secol și mai bine.
Uzura despre care scrie Eminescu este numele vechi al fondurilor financiare obținute prin vânzarea pervertită a creditelor de consum, în dauna celor constructive, de investiții productive, fonduri ale căror operații speculative cutremură acum temeliile economice ale lumii.
Așa că vom continua republicarea textelor eminesciene care merită să fie recitite și analizate lucid, fără bruiajul celor care încearcă iarăși să pună sub peceți infamante o gândire liberă, orginală și pătrunzătoare.

Dan Culcer
http://www.asymetria.org/index.php

Mihai Eminescu. CESTIUNEA IZRAELITĂ (fragment)


The administrative distribution of Jewish population in Romania.Toate drepturile rezervate © Răzvan Pârâianu. http://uk.geocities.com/imjhsourcebook/index#H3

I. UZURA

Nu demult, în toate statele Europei stipularea dobînzei era mărginită : creditorul care şi-ar fi stipulat dobîndă nelegiuită era obligat de a restitui dobînda primită şi pe lîngă aceasta el era şi supus unor penalităţi. Dar de pe la finea secolului trecut, legile contra uzurei au fost combătute şi s-a cerut înlăturarea lor, ca fiind neutile. Întru combaterea legilor contra uzurei s-a susţinut că statul n-are a interveni a regula relaţiile creditului, acestea avînd a fi regulate numai de particulari, fără nici un amestec ; că capitalul e liber şi esploatarea lui nu poate fi supusă unei restricţii din partea legiuitorului ; că moneta, nefiind decît o marfă, precum preţul mărfei aseminea şi mărimea dobînzei are a se determina prin legea economică de cerere şi ofertă ; că această lege şi concurenţă vor contribui la regularea mări mei dobînzei în mod normal şi priincios, iar după înlăturarea oricării restricţii legale se lăsa a se spera micşorarea dobînzei. Mai ales în urna influinţei şcoalei manchesteriane şi a cercurilor finanţiare influente, precum şi a tutulor cari credeau că abrogarea legilor contra uzurei ar fi o cerinţă absolută a progresului, legile contra uzurei au dispărut în ultimele două decenii. Singură Franţa a persistat a se opune curentelui pretins liberal şi continuă pînă astăzi d-a mănţine legea din 1807 contra uzurei, cu toate că în diferite rînduri s-a cerut abrogarea ei chiar şi-n Corpurile legiuitoare.

De mai mult de 10 ani s-a făcut o esperienţă cu libertatea capitalului şi ni se pare că nu a fost destul a înlătura numai restricţiile legale pentru ca pretutindeni să urmeze o stare priincioasă. Sub regimul libertăţii s-au produs fapte cari dovedesc că, indivizii [fiind] lăsaţi prada concurenţei universale, cei mai puţini şi mai abili se fac cei mai bogaţi şi mai puternici, încît concurenţa şi libertatea nu folosesc decît acestora.

Astfel, pentru Germania, aflăm din scrieri, din presă, din dezbaterile din Cameră, că toate clasele, dar mai ales micii industriaşi şi micul proprietar de la ţară sufăr de greutatea dobînzilor ce li se iau de capitalişti.

Nici micul industriaş, nici micul proprietar nu sînt în stare de a găsi credit pentru industria lor, pentru cultivarea pămîntului, decît în condiţii ruinătoare pentru esistenţa lor. Micul industriaş e redus a se face simplu lucrător, micul proprietar e silit a-şi vinde pămîntul capitalistului. Operaţiile capitaliştilor, a institutelor de credit, a băncilor, sînt descrise ca operaţii uzurare (Vezi Perrot, In zwolfter Stunde, pag. 84 sqq.) Şi spre a mărgini abuzurile uzurei, în Camerele legiuitoare din Prusia şi din alte state ale Germaniei s-au întocmit comisii spre a propune măsurile necesare contra esploatării uzurare.

Şi Austria a urmat curentului general, desfiinţînd în an. 1868 legea contra uzurei, dar de atunci s-au produs fapte şi împrejurări economice atît de anormale şi de înspăimîntătoare încît legiuitorul a fost silit a introduce în iulie 1877 pentru Galiţia şi Bucovina o lege specială spre a înfrîna şi a pedepsi abuzurile uzurare.

Faptele produse sub regimul libertăţii, efectele acestei libertăţi într-o ţară ca Galiţia şi Bucovina, procedările şi uneltirile practicate de către uzurari şi scopul ce ei urmăresc, cine sînt debitorii esploataţi, ce sînt creditorii uzurari, precum şi influenţa ce esercită uzura desfrînată asupra societăţii în general, toate acestea le cunoaştem prin cercetările ce s-au făcut anume în Galiţia şi Bucovina de către autorităţile publice administrative şi judecătoreşti, prin revelă rile produse cu ocazia dezbaterii legii aceleia din iulie 1877 în Corpurile legiuitoare ale Austriei şi prin diferite scrieri1. În special pentru Bucovina ne referim cu deosebire la un studiu instructiv şi foarte însemnat asupra naturei şi efectelor uzurei, făcut de Platter, profesor la Universitatea din Cernăuţi (Der Wucher in der Bucovina), lucrare pe care o recomandăm şi pentru a cării răspîndire am dori ca să fie tradusă.

Acea lege escepţională s-a promulgat numai pentru Galiţia şi Bucovina, dar deputaţii din diferite provincii, precum din Silezia, Moravia, Garmolia, au dezvălit mizeria în care se află micii proprietari de la ţară şi industriaşii şi în alte provincii ale Imperiului prin exploatarea lor în mod uzurar de către capitalişti şi au cerut pentru aceasta aplicarea legii şi în acele provincii. Între alţii deputatul Wurm a susţinut că capitaliştii omnipotenţi şi lacomi storc populaţiile şi guvernul îi vede şi-i lasă să facă. Uzurarii sînt organizaţi ca o ceată de tîlhari. Agenţii lor descoperă pe industriaşul sau pe ţăranul nevoiaş, îi înşeală fără sfială şi fără nici o piedică, iau ţăranului averea şi meseria şi ţăranul ajunge a fi proletar. În anul 1874 cel puţin 10 000 ţărani din provinciile de dincolo de Leitha şi-au pierdut proprietăţile. În acelaşi an s-a îngreuiat averea lor cu datorii în sumă de 195 milioane florini. Daca vor continua astfel lucrurile, a adăogat acel deputat, vor dispărea ţăranii, cari sînt o condiţiune pentru puterea şi pentru existenţa statului.

Spre a înţelege natura şi efectele uzurei astfel cum se practică în Galiţia şi Bucovina, nu putem fără a ţine seamă şi de condiţiile sociale şi economice a acestor provincii, precum şi de condiţiile morale şi intelectuale a poporului din acele provincii. Galiţia şi Bucovina sînt ţări agricole, învederat că ţăranii, micii proprietari, vor fi aceia în privinţa cărora vor avea a se constata şi cunoaşte efectele uzurei.

În urma legilor de la 1848 şi 1855 regulîndu-se cestiunea agrară, ţăranii dobîndiră dreptul de proprietate şi libertatea, fără însă ca legiuitorul să se fi gîndit la măsurile tutelare în ve derea stării lor şi la măsurile necesare pentru ridicarea lor morală şi intelectuală spre a putea susţine lupta mai ales cu capitalistul. Avînd multe defecte morale, dedat beţiei sau îndemnat la beţie chiar de speculanţi, fără experienţă, fără instrucţie şi lipsit de protecţia proprietarului de care fusese dezrobit, ţăranul e chemat a deveni prada uneltirilor uzurare a speculanţilor la cari el e nevoit a se adresa. Însuşi ministrul de justiţie Glaser a zis că trebuie să fim cuprinşi de spaimă cînd ne închipuim care poate fi starea intelectuală a multor persoane cu cari-şi pot face speculanţii manipulările cele mai de necrezut. Galiţia e superioară Bucovinei sub raportul intelectual. Ce trebuie însă să fie în Bucovina ? Cu ocazia aniversării de 100 ani a anexării Bucovinei s-au publicat scrieri de ocazie care vroiau a arăta cum toate progresele po sibile s-au realizat în acea provincie, cum tot e în cea mai bună regulă. Cît însă diferă de acest tablou tabloul ce ni-1 depinge Platter despre starea morală şi întelectuală a poporului din Bucovina. După Platter, nu e nici o deosebire între ţăranul de acum şi între ţăranul dinainte de 100 ani ! Ţăranul e o fiinţă cu totul nedezvoltată sub raportul moral şi intelectual, care are trebuinţă de ajutor faţă mai ales cu speculantul rafinat. Pentru celebrarea acelei aniversări s-a înfiinţat o universitate, ca şi cînd s-ar fi putut simţi necesitatea unui asemenea institut cînd, din copiii ce-ar fi trebuit să frecuenteze şcoale, nu o frecuentează decît 15,7 % din cauza lipsei de şcoale, pentru a căror introducere ar fi fost mai mare necesitate. Lipsit ţăranul astfel de instrucţie, nu ne putem mira că el nu e în stare a pricepe socotelile şi manipulările speculantului.

Datoriile ce contractează ţăranul în Galiţia şi în Bucovina nu sînt numai pentru scopuri economice, ci în mare parte ele sînt datorii de lux, de consumpţiune. Cîrciuma e locul de predilecţie n care se contractează datoriile. Ţăranul e învitat de speculant la cîrciumă, i se arată spre cumpărare lucruri pentru femeie sau pentru copii şi i se spune că, dacă el nu are mijloace spre a le cumpăra sau spre a ospăta la nuntă sau la botez pe vecini după obiceiul de la ţară, i se vor da pe credit lucrurile şi băutura. Astfel se suscită trebuinţe pe care ţăranul nu le poate satisface din mijloacele ce are. Pentru aseminea trebuinţe se contractează datorii, se stipulează dobînzi pe lună, pe săptămînă, se răfuieşte socoteala din timp în timp, se adaogă şi se socotesc dobînzi la dobînzi, se stipulează clauză penală şi apoi se prezentă creditorul şi debitorul la notar spre a încheia un act sau se cere debitorului o poliţă. Actul ce constată datoria cuprinde o sumă care reprezintă de mai multe ori suma primitivă datorită.

Forma ce o preferă speculantul pentru constatarea datoriei e poliţa ; se cere debitorului o poliţă ; acea formă e plăcută speculantului fiindcă ea ascunde manipulările uzurare, apoi din cauza procedurei sumare şi din cauză că debitorul în general nu e în stare a se înfăţişa la tribunalul depărtat comercial spre a face contestaţiile.

Ani munceşte ţăranul cu nevasta şi copiii spre a scăpa de creditor, însă adeseori în zadar. Dar era o margine pentru speculanţi care prezerva pe ţărani. Speculanţii fiind, precum vom vedea, în cea mai mare parte izraeliţi, ei nu puteau a-şi însuşi imobilele debitorilor lor si erau ameninţaţi de legea contra uzurei.

În anul 1867 izraeliţii dobîndesc dreptul de a putea avea imobile şi-n anul 1868 se înlătură legea contra uzurei. Se pare că deodată în urma acestor legi ar fi sporit posibilitatea de a dobîndi credit, căci se înmulţesc vînzările silite a imobilelor debitorilor.

Dar din sporirea vînzărilor silite în urma legii din 68 nu se poate conchide că a sporit creditul. Cu înlăturarea acelor legi restrictive s-a creat numai facultatea de a exploata populaţia m mod uzurar ; pe cît înainte marea majoritate era lipsită de credite, asemenea şi în urmă ea e lipsită de credit. Ceea ce constituie sporirea creditului e înlesnirea de a găsi credite în condiţii favorabile, astfel ca dobînda de plătit să nu covîrşească folosul normal ce poate avea debitorul ca industriaş şi ca mic proprietar ; şi, dacă aflăm că condiţiile sub care în Galiţia şi in Bucovina debitorul îşi poate procura credit sînt astfel încît minarea lui ca meseriaş sau ca mic proprietar e sigură, vom admite că prin înlăturarea acelor legi nu a sporit creditul.



Astfel, de vreme ce sub regimul legii contra uzurei în Bucovina s-au efectuat vînzări silite 57 în anul 1864, iar 68 în anul 1865, cu toate că a fost în anul 1865 cea mai mare mizerie din cauza relei recolte, în urma introducerii libertăţii prin legea din 14 : iuniu 68 se înmulţesc vînzările silite ; aşa se efectuează vînzări silite 253 în anul 1875, 375 în 1876 şi 817 în anul 1877. Iar în Galiţia, de vreme ce în anul 1867, sub regimul legii contra uzurei, se făcuse publicaţii numai pentru 164 vînzări silite, deodată numărul publicaţiilor sporeşte în anul 1868 cu 65 %, în anul 1873 cu 273 %, în 1874 cu 525 %, în anul 1875 cu 814 %.

Dr Eydzowski, în raportul său către Cameră în privinţa legii din iuliu 1877, afirmă „că folosul capitalistului în Galiţia întrece de 3, 4, 5 şi de 10 ori cîştigul ce-1 poate avea agricultorul din pămîntul său sau industriaşul din industria sa". În unele districte ale Galiţiei nici nu se poate încheia o afacere cu mai puţin de 20 % şi m general se stipulează cîte 30 sau 40 %. Sînt cazuri, afirmă acelaşi raportor, m care datoriile primitivo de 300 sau de 400 florini, în urma prelungirilor, a adăogirii dobînzilor la dobînda şi a clauzelor penale, s-au urcat după trei ani la suma de 15 000 sau 20 000 florini cazuri în care pentru 60 florini s-a dat o poliţă de 600 florini de plătit după 6 luni (Kaserer, p. 23). Ministrul de justiţie declară că stipularea de 75 sau 80 % e ceva obicinuit în Galiţia (Kaserer, p. 85). Şi cei mai mulţi care sînt astfel esploataţi şi în urmă espropriaţi sînt cei mai săraci. Eaportorul constată că din imobilele anunţate spre a fi vîndute silit, a căror număr 1-am arătat mai sus, 71 % sînt imobile de o valoare mai mică de 1 000 florini, 22 % sînt de o valoare de la 1 000 pînă la 5 000 florini şi numai 3 % sînt de o valoare mai mare de 5 000 florini (Kaserer, p. 22).

Dar ceea ce e înspăimîntător e că multe din vînzările silite sînt pentru plata unor creanţe în sumă numai de 3 fl. 69 kr., de 3 fl. 30 k[r]., de 2 fl. 30 k[r]., precum constată ministrul de justiţie (Kaserer, p. 85). Ce mizerie economică nu se revelează cu aceasta !

Şi, pentru Bucovina, Platter dovedeşte în mod peremptoriu cît de falşă ar fi concluzia de a crede că, în urma înlăturării legii contra uzurei, condiţiile sub care se poate procura credit ar fi uşoare sau că ar fi putinţă de a găsi credite.

În anul 1875 s-a vîndut un imobil în valoare de 250 florini pentru o datorie de 90 creiţari (!!); în anul 1876 s-au săvîrşit vînzări silite pentru datorii de 1 fl. 36 creiţ[ari], de 2 fl. 50 cr., de 3 £1., de 20 florini (v. Platter, p. 32). Din cei espropriaţi în anii 1876 şi 1877, 245 nu datorau decît numai cîte 33 fL, apoi alţi 533 datorau numai cîte 88 fl. şi 1047 datorau cîte 240 fl. Ceea ce dovedeşte că espropriaţii sînt cei mai săraci ! Şi să nu uitâm ca în acele sume pentru care s-au săvîrşit vînzările silite e nu numai capitalul datorit, ci şi toate adăogirile prin dobîndă, prin dobîndă la dobîndă.

Platter calculează că acei cari nu datoreau mai mult de 1 000 florini au plătit în anul 1876 ca dobîndă minimum 33,96 % şi în anul 1 877,33,95 % ; dar uitîndu-ne mai de aproape la dobînda plătită în fiecare caz, aflăm că, din 600 espropriaţi, 44 au plătit cîte 36 %, 5 cîte 40 %, 12 cîte 42 %, 79 cîte 48 %, 9 cîte 50 %, 15 cîte 57 %, 63 cîte 60 %, 27 cîte 72 %, 5 cîte 96 % şi unii au plătit cîte 100 %, 109 %, pînă la 185 % ! (V. Platter, p. 17 şi 18).

Şi datoriile, îngreuiate prin dobînzi în aseminea mod, mai se măresc prin clauze penale, prin cheltuieli de judecată, care sînt cu atît mai mari cu cît debitorii sînt mai săraci.

Marian Popa către Dan Culcer. Aprilie 1989

Încep să public corespondența trimisă și primită. O fac din dorința de a pune accente acolo unde ele lipsesc, asupra unor evenimente din viața mea sau din viața literară românească la care am participat câteva decenii din secolul trecut. Dacă voi avea răgazul necesar voi copia și adnota scrisorile care se păstrează în arhiva mea din Franța. Multe texte se află în arhivele revistelor, ale unor confrați scriitori. Cum nu am încredere în instinctul arhivistic și istoric al scriitorului și intelectualului român, nici în miracole, prefer să mă ocup eu de ceea ce ar fi treaba unor viitori istorici ai literaturii române.
Încep cu câteva texte semnate de Marian Popa, scriitor pe care l-am prețuit și îl prețuiesc mereu, scrisori primite sau dedicații a căror semnificație depășește cadrul relațiile personale.


Dan Culcer, 14 martie 2008, Elancourt

Coperta. Marian Popa. Marius Tupan. Avocatul diavolului. O carte care completează Istoria literaturii romăne de azi pe mâine, capoodopera criticului, o troiță care înseamnă locul literaturii române supraviețuitoare și marchează groapa comună a deșeurilor realismului socialist.


Köln, 6 aprile 1989

Dragă Dane,

Mulțumesc pentru scrisoarea ta. Aveam marea nevoie de ea.
Nu te supăra câ-ți scriu la mașină. Vreau să fiu lizibil, dacă nu și clar. Cum după atâta vreme nu știu cum să stabilesc ordinea priorităților recurg la modelul bilei, care-și poate avea în orice punct un punct de sprijin. Deci consider că deja am început.
După cum îți amintești poate, am ajuns la Köln în toamna lui 1983, ca lector oficial. În afară de faptul că eu însumi am acceptat postul, explicațiile mai sunt altele. La Facultate și nu numai acolo, devenisem stânjenitor din cauza gurii mele. Poate că ți-a parvenit vreodată vreo informație despre ceea ce spuneam și care erau reacțiile. Poate că ai aflat ce am spus la (… ironia …ironiilor) întâlnirea cu Ceaușescu a ceea ce s-a numit “cei douăzeci și ceva” ridiculizați ulterior … În 1982, mi-a murit mama la o coadă la lapte. S-a încercat să fiu temperat, dându-i-se un loc (de veci?!) în parcela Uniunii Scriitorilor de la Cimitirul Străulești. N-am fost temperat, dar m-am temperat eu însumi, și o să vezi mai încolo de ce. Am fost expediat la Köln în cadrul unui plan de distrugere a Catedrei de comparată și de teorie literară, prea puțin utile autohtonismului. După opinia mea, funcționarea normală, adică eficientă a unei instituții moderne de tip occidental, a oricărei instituții de aceste tip, se bazează se bazează pe funcționarea echilibrată a trei factori : evrei, profesioniști și politicieni. Acest sistem a fost nu destablizat ci distrus : evreii au plecat, profesioniștii au fost într-un fel sau altul lichidați.
Politicienii au fost înlocuiți cu activiști. Astăzi Catedra de odinioară și-ar putea ține ședințele lunare în Vest și ar putea vota orice, cu majorități.
În sfârșit, un alt motiv al expedierii mele la Köln a fost de natură financiară. Acest post fusese, ca și câteva altele, repartizat tovarășilor secretari de partid, drept recompensă : servici ușor, mai mult o formă de concediu, bani mulți, nici o obligație științifică. După trei ani, reîntremați cu automobile și alte obiecte de uz casnic și corporal, reveneau să ne conducă facultațile și universitățile, institutele și toate celelalte. Dar în 1981 a apărut un nou decret sau o nouă instrucțiune, prin care lectorul (pagina 1)

Pagina a II-a

Pagina a III=a

Pagina a IV-a

Pagina a V-a

joi, 13 martie 2008

Proiecte de Scrisori deschise

MĂ PREGĂTESC demult să adresez niște scrisori deschise unor persoane sau unor instituții.

Presei românești actuale, în special ziarelor România liberă și Ziua, lui Mihai Băcanu și Sorin Roșca Stănescu, care nu mi-au acordat niciodată onorarii pentru colaborări, probabil fiindcă trăiesc în străinătate, ceea este necinstit și ilegal, ca să aflu ce economii s-au făcut astfel sau cine a încasat onorariile care mi s-ar fi cuvenit. E desigur prea târziu acum, fiindcă ambii și-au pierdut funcțiile, dar e vorba de o chestiune de principiu. Orice muncă merită răsplată, dacă nu s-a convenit altfel. Și nu s-a convenit.

O scrisoare deschisă va fi adresată Uniunii Scriitorilor din România, asociație profesională al cărui membru sunt de aproape o jumătate de secol, și în special conducerilor ei succesive de după 1989, adică lui Mircea Dinescu, Eugen Uricaru și Nicolae Manolescu, pentru a le cere să-mi răspundă, chiar cu întârziere, la scrisori, cereri și plângeri dar, mai ales să dea socoteală în fața tuturor celor devalizați, de deturnările de fonduri și de distrugerile de arhive pentru carde îi consider responsabili. Nu voi ierta niciodată mai ales aceste distrugeri sau deturnări de arhive, fie din neglijență, fie din stupiditate, ca să nu zic lipsă de sentiment istoric sau intenții de ascundere a adevărului. Ei au impiedecat astfel, sau doar blocat o vreme, ducerea la bun sfârșit a cercetării istorice privind istoria instituției, și în subsidiar demascarea colaboraționismului puturos al multor confrați, în numele unei păci sociale putrede. Sper că măcar câțiva colegi de breaslă vor avea luciditatea și independența economică și de spirit, ca să se alăture acestui demers de principiu.

Lui Mircea Iorgulescu, critic literar, ziarist radio, presupus informator al Securității, prieten și coleg de breaslă pe când trăiam în România, ca să-l întreb de ce a întrerupt la Paris orice relație cu mine, după 1987, fără explicații, după ce în țară păream să fi fost prieteni.

Și în fine, mă voi adresa lui Nicolae Breban, romancier și memorialist pe îl care prețuiesc ca scriitor și simpatizez ca interlocutor, fiindcă în Parisul românesc de dinainte de 1989, rămăsese, alături de Alexandru Sincu, unul din puținii oameni de cultură români cu care se mai putea discuta literatură și nu doar politică, cu care am fost în relații de amiciție pe când locuia în Franța, mai precis între 1987 și 1989, pentru a încerca să aflu de ce toate revistele de care s-a apropiat și pe care le-a condus au fost atât de ilizibile.

Ar mai fi câțiva destinatari, despre care voi scrie altădată. D. C.

luni, 10 martie 2008

Scrisoare primită de la Maria Culcer. 29 octombrie 1986

[carte postala cu Pantheonul, Paris, scris cerneală neagră]

29 octombrie 1986, Paris

Dragă Dan,
Cum clădirea
aceasta este f. aproape de Sorbona, unde sunt studentă întârziată (vai!) am ales C.P. pentru ca să-ți scriu. Începând de azi stăm în Paris - printr-un concurs de împrejurări divine de care nici n-ai auzit, nici nu știam până acum două săptămâni. În orice caz, bunicii mi-au purtat un noroc imens. Sunt f. mândră (e un fel de-a zice) că m-am descurcat efectiv SINGURĂ, prin inițiativele și șarmul meu personal. De fapt mă simt un alt om. Nu am decât foarte puține legături cu femeia-unui-cutremur. Poate doar încăpățânarea de a-și ruma drumul, de a-și apăra puii. Sunt plină de calm, dornică de studiu, fără nimic casnic în mine. Îmi place să-mi fac prieteni, să umblu mult, să mă simt liberă. Acum că sunt copii în vacanță, umblpm împreună. Ei au două locuri preferate la les Halles-Beaubourg : un parc cu jocuri pt. copii, cu un animator care-i antrenează la jocuri (adulții nu au acces-intrare 2F) și o bibliotecă, exclusiv pt. copii, tot cu animatori, unde e raiul lor. Au un prieten care știe și românește (Filip G.). Mâine mergem la Sorbona unde eu am treabă, apoi la o expoziție de cristale la Jardin des Plantes. Voi avea foarte multă treabă cu examenul de maîtrise pe care îl voi da în acest an ca urmare a faptului că mi s-au echivalat studiile de sociologie-psihologie. Deocamdată stăm într-m soi de cămin, dar peste 10 zile, tot în cadrul acestei societăți de într-ajutorare, vom primi o locuință ceva mai bună pentru 6 luni. E f.f.greu să obții casă în Paris. Nici de lucru nu mi-am găsit încă, dar am promisiuni. E f. multă umblătură, trebuie să mă zbat zilnic, singură. Dar vreau să răzbesc. Prietenii au fost și sunt f. drăguți, dar în ei nu-am aflat ajutor mai deloc. (în afară de familia, fratele lui Françoise [Alain Paruit]). O să-ți scriu și despre amica mea Agniesse [pseudonim al Mariei, pe care convenisem a-l folosi pentru comunicări confidențiale, știind că ne este citită corespondența]și despre ce face Bernard [Dan], un amic de-al meu, dar mai încolo, când voi avea mai multe să-ți spun. Tu să-ți vezi de treabă, să nu fii supărat pe mine și să nu-ți faci griji că sunt majoră, vaccinată etc. Lupt.
Maria

[Nota editorului. Maria Culcer, n. M., scriitoare, fosta soție a destinatarului. Sub presiunea socială și politică resimțită ca insuportabilă, cuplul decisese în 1985 să emigreze și pregătise în taină o soluție care combina formele legale cu cele ilegale. Soția pretextase nevoia unui tratament în străinătate a bolii de ochi a fiului ei, T. P., născut dintr-o căsătorie anterioară cu C. P., critic literar și poet ieșean. Plecase, cu avionul în august 1986, la o zi după un cutremur resimțit la București, însoțită și de B. C., fiica minoră a lui Dan Culcer, dintr-o primă căsătorie cu Silvia Marcu. Dan C. și-a urmat soția folosind dreptul de reîntregire a familiei, în octombrie 1987. Ambii scriitori au obținut azil politic.]