joi, 4 decembrie 2008

Dan Culcer. Ciufut. Evrei de munte. O etimologie

După Lazăr Șeineanu în Influența orientală asupra limbei și culturei române, II. Vocabularul. 1. Vorbe populare, București, Editura Librăriei SOCEC&Comp, 1900, cuvântul CIUFUT ar fi un adjectiv și un substantiv, folosit ca o poreclă pentru ovrei și însemnând sgârcit, cumplit. Citează contextele din Dicționarul lui Laurian, t.I,709 (Ce mai cerșiți de la un ciufut ca acesta) și Kirileanu, t.III, 3(Negustor cu dare de mână dar cifut și inschinzar). Apoi continuă în franceză : čufut, poreclă grosolană și disprețuitoare dată evreilor; figurat avar, cupid, încăpățânat - corupt d. ar. yehud "evreu; cum. ğuhud "judæus"; bulg.čifut; serb.čivut "tolbaș și evreu"- ca poreclă. Și termină notând că Civut este numele unui monstru antropofag în poveștile sârbești, ngr. ζΙΦζΥΙ.

Această etimologie, a unui mare lingvist, deschizător de căi noi în cercetarea limbii române, este marcată de o bizară uitare, pentru un mare savant evreu.
În regiunile montane al Caucazului trăiau și trăiesc încă populații care se numesc Dagh Chufut, fără nici o nuanță pejorativă. Iată ce se scrie în Wikipedia, la acest paragraf al evreilor de munte :
Ils se désignent entre eux sous le nom de Juhuro (ou Juvuro, en dialecte Kouba), signifiant "Juifs". Suite à l'immigration de juifs d'Allemagne au 10e siècle, ils nomment ces derniers "Juhuro Esghenezini" (donc Ashkenazi) alors que les autochtones s'auto-désignent comme Juhuro Imuni (juifs de notre région, donc du Caucase-Est), ou encore Ivri (Hébreux) ou Yehudi. Dans les écrits bibliographiques, ils sont les Juifs du Caucase Est, de la montagne, les Juifs Tat, les Juhur, les Dagh Chufut. En Russie, ce sont les Gorskyie Yevrei (Juifs de la montagne).

Localisation

La majorité vit au Daghestan, (près de la Tchétchénie russe), à Kaitag et Magaramkend, à Derbent (Darband), la ville la plus méridionale de la Russie, et à Makhatchkala, la capitale de cette république. Ils vivent aussi dans quelques villages d'Azerbaïdjan, et à Kouba (célèbre pour ses tapis). Quelques-uns vivent à Grozny, Gorny… De 1970 à 1990, la majorité émigra en Israël, aux États-Unis ou à Moscou.

Il est difficile d'évaluer la population car ces juifs ont été intégrés, lors des recensements, au total des populations juives. En 1979, ils étaient 19 000 au Daghestan et 35 000 en Azerbaïdjan. La proportion de « Juifs de la montagne » est inconnue. Le site Web "Ethnologue " estime le chiffre total à 101 000. Quelque 70 000 vivent en Israël.

Langue
Juifs des montagnes au début de XXe siècle.

Ils parlent le juhuri, ou judéo-tat (Moyen Perse, langue iranienne de l'époque Sassanide, aussi appelée Pehlevi). Le juhuri est une branche iranienne des langues indo-européennes.
Cette langue ressemble assez à sa « cousine », la langue des musulmans Tats d'Azerbaïdjan, mais a acquis beaucoup des caractéristiques linguistiques sémites, y compris le aïn guttural.

Au début du XXe siècle, les Juhuro utilisèrent l'écriture hébraïque (et donc l'alphabet hébreu), puis l'alphabet latin, pour utiliser à partir de 1920 l'alphabet cyrillique russe.

Origine ethnique et histoire

On pense que les Juhuro-Tat habitent le Caucase depuis des lustres. Leurs lointains ancêtres viennent du Sud-Ouest de la Perse (Iran actuel). Ceci explique le fait que leur langue est le moyen-persan de l'ère Sassanide (224-650). L'écriture correspondante est le "Pahlavi", qui est une déformation du mot "parthe", du nom du peuple et de la civilisation du même nom du N-E de l'Iran (250 av. J.-C./226 ap. J.-C.).

Les "Juifs de la montagne / Juhuro" se sont établis en Albanie caucasienne au Ve siècle et VIe siècle et établirent des liens avec les populations du Daghestan voisin. Leur tradition indique qu'ils vivaient dans le Caucase oriental depuis -722.

Il y a plusieurs théories sur leur origine : l'une prétend que les Parthes et Sassanides ont installé là des colonies juives dans le Caucase pour prévenir les incursions de tribus nomades venant des steppes du Pont (Nord-Est de l'Asie Mineure, Turquie actuelle). L'autre soutient la thèse de Tats convertis au judaïsme (et inversement que les Tats musulmans actuels… sont d'anciens juifs Tat convertis). Une autre enfin évoque une ascendance Khazar, assez improbable d'ailleurs car installés au Caucase bien avant le royaume Khazar. Mais une alliance avec le Khanat Khazar n'eût pas été improbable et ils ont pu accueillir des juifs Khazar après la chute de ce royaume Khazar entre les Xe siècle et XIe siècle. Ces juifs descendirent des montagnes vers les plaines côtières entre le XVIIIe siècle et le XIXe siècle mais gardèrent ce nom de « Juifs des montagnes ». Dans les villages (aouls, terme Tatar désignant un village fortifié du Daghestan), ils avaient un quartier bien à eux, ainsi que dans les villes. Ils adoptèrent la tenue vestimentaire des montagnards mais conservèrent les rites et codes religieux juifs. Alors qu'ailleurs en Asie centrale on leur interdisait de posséder ou cultiver la terre, ici et au XIXe siècle ils étaient fermiers, cultivateurs, céréaliers… La culture du riz était leur plus vieille tradition mais ils élevaient aussi le ver à soie et cultivaient le tabac et la vigne. Juifs et Arméniens voisins pratiquaient cette culture de la vigne, interdite aux musulmans par leur religion. C'étaient aussi de bons tanneurs: le tannage était leur 3e activité après l'agriculture et la culture vivrière. Dans les villes ils pratiquaient le commerce et l'artisanat.

À l'époque soviétique, on les autorisait à perpétuer leurs activités économiques, quoique à l'intérieur de structures collectives de type kolkhoze .Cependant ils vivent actuellement côte à côte avec les autres groupes ethniques. Avant l'ère soviétique, les enfants (garçons seulement) étaient scolarisés à la synagogue. Puis apparurent de nouvelles écoles élémentaires, où l'enseignement était dispensé en tat jusqu'au début de la Seconde Guerre mondiale. Le premier journal en langue juhuro (Zakhmetkhech : "les Travailleurs") parut en 1928. Après la guerre, le russe était la langue unique pour l'enseignement au Daghestan et le journal cessa de paraître. Néanmoins, les intellectuels juifs sont toujours très actifs sur la scène culturelle du Daghestan (acteurs, écrivains, poètes…).

Liens externes

* Michel Tendil, La tribu perdue des Juifs du Caucase [archive], Caucaz.com, 18 juin 2007
* (en) "Report for Tats" [archive] — Ethnologue (consulté le 8 juin 2006)
http://fr.wikipedia.org/wiki/Juifs_des_montagnes
http://snipurl.com/73dt7


Este evident că Lazăr Șeineanu știa ceva despre existența unei asemenea populații de evrei de munte din zona caucaziană, de vreme de pomenește de alt nume pe care și-l dădeau aceștia, yehud, dar nu știa că printre etnonimele folosite de aceștia se afla și acela de ciufut, evident fără nici un sens peiorativ. Ar fi fost anormal ca aceste populații să se autodisprețuiască. Ciufut nu a fost de la început o poreclă ci numele unei neam cu care românii (păstorii?) au fost în contact fără îndoială demult.

luni, 1 decembrie 2008

Comentariu la un mister. Culianu publică în România după 1985

Extrag un fragment dintr-un studiul Isabelei Vasiliu-Scraba, intitulat Lichidarea lui Mircea Eliade prin tertipuri sau Adevărul (cel mai plauzibil) despre viaţa si opera lui I.P. Culianu.

In interviul luat la Chicago de Gabriela Adameşteanu, Culianu menţionează că "a predat în Italia în primăvară" (12), si că [în 1991] ar veni în România să-şi vadă mama, dar că "pretextul o să fie un congres". Rămâne însă un mister de ce G. Adameşteanu a publicat interviul din 1990 abia în nr.13 din 5 mai 1991. In istoria sa literară apărută în 2001, Marian Popa scria la capitolul Culianu de «auto-deconspirarea» acestuia, după publicarea articolului Avers si revers în istorie. Cîteva reflecţii cvasi-epistemologice despre opera lui Mircea Eliade, în ţara din care fugise (v. Revista de istorie si teorie literară, nr.2-3, 1986, pp.127-136). Cum bine se ştie, cei rămaşi peste graniţă fără voie de la stăpânire, erau scoşi din cultura română. Or, articolul lui Culianu din 1986 nu numai că a fost publicat, dar a fost si mediatizat printr-un comentariu în 1988 în revista Echinox. Autor era Sorin Antohi, care în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins (v. Revista 22, 12 aug. 2008).

http://www.geocities.com/isabelavs/Articole/BiobibliografiaCulianu6.htm

In perioada respectivă lucram încă în redacția revistei Vatra din Târgu Mureș. Avusesem un schimb de scrisori cu I. P. Culianu, eseistul îmi trimisese o revistă editată la Paris, La Nouvelle Acropole, cu un text al său despre utopie, îi cerusem colaborarea pentru Vatra. După informațiile mele obținute probabil de la Dan Petrescu, Culianu nu avea statut de refugiat în Olanda. Probabil că pînă la o anumită data, care se poate afla, nici nu colaborase la Europa liberă. Nu aveam de ce să evit solicitarea unei colaborări. Dar eu însumi eram supravegheat de Securitate, mi se reproșase în redacție că încerc să public transfugi. Eram în conflict deschis cu unii dintre colegii mei pe care îi acuzam de conformism și de manevre politice dilatorii.
Așa că, articolul trimis de Culianu, din Olanda, spre publicare în Vatra a căzut prost. Nu numai că a fost respins de Direcția publicații a Consiliului culturii și educației socialiste, noua denumire a cenzurii presei culturale, dar a servit și pentru a mi se face un proces de intenții. Rămâne să se stabilească o cronologie precisă pentru a vedea când a fost predat spre publicare, la o revistă cu apariții rare, textul semnat de Culianu, la care face trimitere Isabela Vasiliu-Scraba, și care este explicația
publicării și cenzurării aproape concomitente a numelui lui Culianu în presa reseristă, dacă există o explicație - alta decât simpla incoerență instituțională (observată adesea de mine în practica redacțională) sau eventual periodicitatea (lunar sau trimestrial), amplasamentul (provincie sau capitală). Fiindcă toți acești factori au determinat chipul real al presei culturale românești în perioada finală a național-comunismului. Asta nu exclude însă filiera despre care scrie IVS. Ar fi de verificat poate și corespondența lui Adrian Marino, din fondul donat la Biblioteca Universitară din Cluj.
notă în lucru-
Dan Culcer

duminică, 30 noiembrie 2008

Mariuca Dumitru. Internet, revolta, diversiune

Doamne !!! Nici nu stiti ce noroc avem cu internetul !
Este singurul mod in care ne putem exprima (sub diverse forme, blamate de unii, aprobate de altii !)

Cati dintre dumneavoastra ati auzit de petitia Pro Goma… stiti cate semnaturi s-au strans ??? 283 ? ! ? Din cati ??? Sau cati au fost la miting ? 100-120…
Desigur, Paul Goma este un "antisemit" (citez din mai marii ganditori ai tarii !) pai da… ca mai importanti sunt evreii in tara româneasca decat eroii, decat familiile victimelor, decat rahatul asta de comunism care a "indobitocit" o tara intreaga ! Sincer, n-am nimic cu evreii dar cand vad ca de 20 ani ne tot aburesc ca nu gasesc comunistii, ca nu gasesc securistii dar antisemistii, golanii, fascistii ii gasesc imediat. Mai nou se zice ca acele dosare nu pot dovedi adevarul, pentru ca se pare ca au fost " falsificate… hai ca asta e tare !

Cati dintre dumneavoastra i-au sustinut pe revolutionarii din Brasov din 1987 ?


Cati dintre dumneavoastra ati auzit de petitiile, articole scrise, marturii impotriva comunismului sau securitatii ? Nici nu aveti cum sa auziti pentru ca asteptati mereu informatiile servite pe tava, de mass-media… daca vei cauta singur adevarul, vei avea surpriza sa auzi si sa aflati multe !!! Nu veti gasi mai nimic in presa ! Pentru ca presa de azi este, ea insasi, nimic !

Stiti ceva ? !

De fapt nici nu a existat securitatea ! Cei care au murit si-au scos singuri unghiile, si-au facut singuri dosare de urmarire, s-au autoexpulzat din tara !

Parca asa mai merge ! Asa le trebuie la aia care au luptat cu comunismul ! De ce n-au acceptat sa-si toarne familia, vecinii, copiii !

De ce n-au vrut sa se trezeasca la 3 dimineata sa ia 100 g de pui ? De ce n-au fost fruntasi ca primeau un apartament de la Ceausescu ? ! Ce au acum cu Iliescu cand Basescu este de vina… ? ! Ce au cu Stanculescu, saracu, ca e bolnav, sufera in inchisoare, nu mai are icre negre, cand Ceausescu a fost de vina ? !

Si profesorii astia ce vor ? Vor sa faca educatie ? Mai bine batem un profesor decat sa-l prindem pe Iliescu si sa-l bagam la racoare ! Pai chiar nu inteleg ca e criza mondiala ! ? Ce vreti sa va de Tariceanu din conturile lui bani ? Sau din ale lui Hrebenciuc ? Sau ale lui Voiculescu ? Sau ale lui Patriciu ? Pai stiti voi cat au muncit ei sa ii stranga ? !
Ce ne intereseaza cine candideaza oricum nu-i votam ! Nu avem pe nimeni… ca aia desteptii asteapta sa le dea Basescu cetatenia inapoi ! Dar ce e prost sa le dea ca vb aia top dosarul in emisiunea Sinteza zilei pe antena 3 si s-a terminat cu dl Amiral !


Iar mass-media cati ziaristi cinstiti, cata lumina, ce spirit ! Ce au luptat ei inainte de 1989 pe holurile din « Scanteia » ! Si Hurezan, Dinescu si Plesu ce lupta ei cu Iliescu, cu Basescu, cu Tariceanu, cu Voiculescu !!! Si ce cumpara lumea ziare… ca poate castiga la concurs un Logan – de 70 000 euro - si apoi citesc in fata blocului : … Bravo domne, uite ce tare e asta ! « Ce-i face lui Basescu, ce tupeu are el sa aleaga el un prim-ministru… Unde e flota bai cheliosule ? Uite : Iliescu cica e comunist… eee… da pagina ca s-a mai scris de asta… parca nu sunt toti… Ce tupeu au astia de la DNA sa-l ia pe Piturca ! Si pe Becali ! »


De ce sa scrie despre Paul Goma, sau Grigore Culian… sau Ioan Rosca, Aurel Marinescu… sau « Regizorul », cersetorul din Pasajul Piata Universitatii (caruia i-a murit sotia si copilul la revolutie) sau despre un Gheorghe Ursu., batut si omorat de securitate, sau despre un fost detinut care a fost schinguit de un securist cu care se judeca de 20 de ani (vezi Ristea Priboi)


Pai ce e de facut ? !


1. Hai sa iesim in strada… hai… revolutie, ii mancam, ii rupem… cati credeti ca au venit ? ! 7… pitici… (cu tot cu Alba ca Zapada), mai multi au fost politistii care au « curatat » repede zona… » ca doar primarul nu ti-a dat autorizatie sa deschizi gura. Vrei miting ? Du-te in parc ca sunt si aia de la Psd, si Pd, si Pnl… si te alegi cu o sacosa… si, daca ai noroc, iese cu bataie… si dai in tataia Psd-ist, dai in filozoful Pnl-ist, dai in unul de la Pd, ca nu e nici cu aia, nici cu aia… si vine si politia, si o luati si de la ei… si la stiri o sa dea ce gagic are Raduleasca !!! Iar Cristoiu va plange pentru voi ca sunteti victimele lui Basescu, ca nu iubeste evreii si ca Vadim era prietenul lui si ca… despre ce vorbeam ? A… de revolutie… Mai vreti la miting ? ! ?

2. Atunci sa boicotam alegerile !!! Cum ? ! ? Nu mergem la vot ! Pai si televizorul care l-am primit ? ! Lasa, maa, ce crezi ca sta sa verifice cineva daca ai votat ? ! Si asa n-ai pe cine sa votezi ! Toti sunt corupti ! Si maica-ta, si bunica-ta si copilul tau, care inca nu e conceput… asa ca de ce sa votezi ? !
Apoi ceilalti : « este nedemocratic sa nu mergem la vot ! » « Romanul trebuie sa voteze ca doar asa putem infrange comunismul ! » pe bune ? ! nu mai bine te informezi pe cine votezi ? si stai… si te uiti pe geam… poate apare vreun candidat… sa stai de vb, sa vezi ce zice… si apare si zice, si zice si dati din cap si, uite-l si pe nea Ion, asta era cu Psd-ul, ce naiba vrea… si apuci sa intrebi : cat aveti ceasul ? si incepe : pai Psd-ul e de vina, ca e legea de la ei, si ca tariceanu a dat o ordonanta… sar ceilalti : Hai domne ca si Pd-ul a fost cu Tariceanu si cu Iliescu… ati votat toti legea cu salariile… si te desparti de grup, suparat ca nu ai aflat cat e ceasul… desi ai unul la mana ! E clar pe asta nu-l votezi ! poate mai apare vreunul… apare la televizor si aflii in sfarsit : e 17 ! Te uiti la ceasul tau… al tau e 10… suni in direct : « domnule, am o intrebare – cat aveti ceasul ? », iti raspunde « Este o intrebare electorala dar am sa va raspund, desi e clar ca sustineti Pd-ul… este clar ca e 17 desi ei sustin ca e 16, fac o confuzie, nu poate sa fie 16 in conditiile crizei actuale, mondiale… ». ok… asa o fi… mai ai o sansa… trimiti un mail la Nasu (pe B1 Tv) urmaresti emisiunea… » Stimati prieteni : in seara aceasta va voi demonstra cum ne mint toti… ba ca e 17, ba ca e 16… veti vedea adevarul, pe care nu l-a vazut nimeni de 20 ani (sau 70) uitati-va toti… ESTE 14 ! Ne mint cu ceasurile ! Ceasuri frantuzesti ca ale noastre le-au vandut ». si te uiti iar la ceas… e 10… incerc pe un Forum… primesc un raspuns : « Du-te ma cu ceasul tau cu tot ! Ce conteaza cat e ceasul ? Ce faci tu pe filozoful cu noi ! Du-te-n p… mea ! Esti smecher ? Comunistule… du-te si pupa-l pe Iliescu… » apoi alt raspuns : « Stimate X, desi unii nu au 7 ani de acasa, vezi cel de mai sus, este Clar ca aceasta este Romania, plina de golani, fascisti, drogati si nu vom afla niciodata cat e ceasul, pentru ca adevarul este la cei care au puterea… ». si, cand crezi ca totul s-a sfarsit, primesti un mail » Bravo ! Te sustin ! E ora 10 ! Nu distrugeti tara ! Luptam impreuna ! ». esti fericit… in sfarsit e cineva care gandeste la fel… si intrebi… : de unde esti ? « Din America ! E ora10 ! » (?)


-Sfarsit partea 1-

Mariuca Dumitru
(viitor ziarist, viitor scriitor, viitor dascal, viitor presedinte…
viitor – fost !)


PS. Dedicatie dlui Paul Goma :
« Cu tot respectul si toata admiratia, as vrea sa va provoc la un pariu :
Daca gasesc 10001 tineri care gandesc si care au curaj (atentie, nu muschi !), va mutati in Romania ?
Daca pierd venim noi la dumneavoastra.
Si inca ceva : 1977 a fost, intr-adevar, un an insemnat… anul nasterii mele !

Interviu pentru Europa Libera. Note.

La sosirea mea în Franța, în octombrie 1987, Monica Lovinescu, pe care o cunoșteam din anterioare călătorii occidentalicești, mi-a solicitat pentru Europa Liberă, interviul ritual pe teme De ce ați ales libertatea ?, reluare titlului cărții lui Victor Kravcenco, din 1946, I Chose Freedom, tradusă în franceză de Editura Self în 1947, sub titlul J'ai choisi la liberté.
O astfel de abordare a discuției, cu un exilat la început de drum, mi se păruse atunci și de atunci indecentă. De aceea i-am spus distinsei ziariste că nu pot răspunde la această întrebare, fiindcă nu am ales libertatea, nu am avut nici o alegere, am fugit din fața fricii, terorii și nu cred că în Franța voi găsi libertatea, diferența fiind în natura și proximitatea presiunii resimțite din partea controlului.
Dealtfel, nu aveam obraznicia de a da lecții de curaj celor din țară, fiind eu la adăpost, relativ desigur.
Așa că am propus să reluăm discuția după un timp, când voi fi avut ceva de povestit despre peripețiile inserției, integrării.
Lucrul s-a întâmplat la aproape doi ani de la sosire.
Cum detest improvizațiile, am scris practic răspunsurile la întrebările nepuse ale ziaristei, dar textul dactilografiat nu s-a păstrat integral și nu știu dacă inregistrările se mai află în arhiva sosnoră a postului de radio, cîtă s-a păstrat la Praga.

Pentru orice eventualitate, date fiind natura și mesajul textului redactat, îl transcriu după dactilograma care se va depune în Fondul Dan Culcer, păstrat de INMER ( Institutul pentru Memoria Exilului Românesc), la București.

Iată notele pentru interviu. Deși m-am străduit să le urmez, să ascund faptul că le citesc, am improvizat probabil la microfonul de pe avenue Rapp, unde se afla studioul parizian al Free Europe, așă că eventuala înregistrare sonoră poate fi diferită.


Am sosit în Franța acum un an și șapte luni. Primele luni au fost destul de grele pentru că expatrierea implică un șoc existențial care nu e ușoir de suportat chiar dacă, în anumityă măsură, noul mediu își este cunoscut. O cunoaștere pînă la urmă dovedită ca superficială, întrucât regulile de comportament în cotidian diferă în funcție de starea de turist sau de căutător de lucru. Iar ca intelectual, ca scriitor sau ziarist, găsirea unei munci adecvate calificării tale, fără să fie imposibilă, nu e totuși la îndemână.
Am urmărit deci mai multe piste : cercetarea științifică, ziaristica în zona ei tehnic-redacțională, (realuarea) carierei universitare.
(Va urma.)

duminică, 9 noiembrie 2008

Dan Culcer. Demagogie si propaganda

Demagogie si propaganda
Data: Miercuri, Martie 12 @ 14:13:20 CET
Topic: Memoria


Cititi ce scria, înainte de 1964, despre modul în care s-a realizat deschiaburirea (dékoulakizarea), scriitorul sovietic Vassili Grossman, comunist și stalinist, propagandist convins pânã la un moment dat. Recunoaște cã propaganda sovieticã declarase chiaburii, adicã țãranii mai mult sau mai puțin înstãriți, neoameni. Poate fi sesizatã o diferențã de esențã sau de nuanțã între aceastã formulã și considerarea de cãtre nazism a evreilor sau a altor categorii umane, ucraineni, ruși, drept untermensch, adicã suboameni? Dacã ne vom aminti cã Grossman a realizat, în colaborare cu un alt propagandist obraznic, Ilya Ehrenburg, și culegerea de mãrturii (cu texte de o autencitate controversatã) intitulatã Cartea neagrã, frazele sale capãtã o tentã de fãțãrnicie purã.

Iatã ce scria confratele sãu, Ilya Ehrenbourg. în articolele și manifestele sale din 1945 : "Les Allemands ne sont pas des êtres humains... Si vous n'avez pas tué un Allemand par jour, vous avez perdu votre temps.. Si vous tuez un Allemand, tuez-en un autre - il n'y a rien de plus amusant pour nous qu'une pile de cadavres allemands... Tuez des Allemands, c'est ce que demande votre grand-mère. Tuez des Allemands, c'est la prière de votre enfant... Tuez, tuez..." (Texte și imagini ale manifestelor lui Ehrenbourg în "Nemesis at Potsdam" de De Zayas). On vient d'apprendre que les archives personnelles d'Ehrenburg, décédé en 1967, ont été transportées clandestinement en Israel et ont été déposées à l'Institut Yad Vashem, le centre mondial de documentation canonique sur l'Holocauste. Ces archives, dit Le Monde (13 février 1988) "contiendraient notamment le manuscrit complet du Livre noir rédigé sous la direction d'Ehrenbourg et de Vassili Grossmann sur les atrocités commises contre les juifs en URSS pendant l'occupation nazie et sur les manifestations antisémites après la guerre; le document ne fut jamais publié en URSS, et a été édité en russe dans une version partielle en Israel".



"Quand je pense maintenant à la dékoulakisation, je vois tout d'une autre façon, je ne suis plus envouté et puis j'ai vu les hommes à l'œuvre. Comment ai-je pu avoir ce cœur de pierre ? Comme ils ont souffert ces gens, comme on les a traités ! Moi, je disais : ce ne sont pas des êtres humains, ce sont des koulaks. Et plus j'y pense, plus je me demande qui a inventé ce mot : les koulaks (...) Pour les tuer, il fallait déclarer : les koulaks, ce ne sont pas des êtres humains. C'est ce qu'ont dit Lénine et Staline : les koulaks, ce ne sont pas des êtres humains. Mais ce n'est pas vrai, c'étaient des hommes, c'étaient des hommes ! Voilà ce que j'ai compris peu à peu. Nous sommes tous des êtres humains".
Tout passe, 1964, Éd. L'Âge d'homme.

"L'homme, condamné à l'esclavage, est esclave par destin et non par nature. L'aspiration de la nature humaine vers la liberté humaine est invincible, elle peut être écrasée, mais elle ne peut être anéantie. (...) L'homme ne renonce pas de son plein gré à la liberté. Cette conclusion est la lumière de notre temps, la lumière de l'avenir."

Vie et Destin, 1952, Éd. L'Âge d'homme. O dumirire lentã și destul de târzie, nu-i vorbã. Sub pecetea convingerilor comuniste, finalmente niciodatã abandonate.

Dan Culcer



http://www.russomania.com/Vassili-Grossman


http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=print&sid=550


http://snipurl.com/59f9t

vineri, 31 octombrie 2008

Etimologie Hodaie (rom.) = Cale sacră??

De cercetat etimologia cuvîntului hodaie, plural hodăi. Nu este o variantă la odaie.Vasile Lovinescu notează în Dacia hiperboreana, ediția a doua, 1996, București, pagina 40 « Herodot ne vorbește de hieroi odoi, căi sacre ale Sciților. » Ce semnifică această brazdă uriașă și aceste căi sacre? Brazda lui Novac, trasă de la Apus la Răsărit.

duminică, 19 octombrie 2008

Societatea de mâine sau No Future (o ancheta de Dan Culcer)

Vă propun să realizăm pe tema Societatea de mâine un număr din Amfitrion, revistă de la Turnu Severin, și/sau din Timpul de la Iași.
Ultima sau penultima serie de interviuri pe această temă a fost realizată de scriitorul și medicul Ion Biberi. N
ăscut în Turnu-Severin la 21 iulie 1904, autorul cărților: Lumea de mâine, interviuri, 1945 (reeditat, în 2001, la Editura Curtea Veche); Orizonturi spirituale. Dialoguri, 1968; Lumea de azi, interviuri, 1980.
Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Biberi
Textul meu poate fi completat cu întrebări, daca tema vi se pare actuală și culegerea opiniilor realizabilă. Dacă grupurile celor doua reviste nu sunt interesate, rog să mi se comunice decizia lor ca să pot intra în contact cu alte redacții din România sau din diaspora.
Cu bine, Dan Culcer



Societatea de mâine sau No Future (o ancheta de Dan Culcer)

Argument

Scriitorii, artiștii de toate genurile, erau cândva oameni cu privirile îndreptate spre viitor, cei ce visau că societatea omenească poate fi reconstruită, că principiile morale pot fi respectate, că există justiție, că dreptatea și binele pot învinge, că răul nu este necesar, că frumosul ne dă speranță și ne purifică.
Aceste cuvinte par să nu mai aibă conținut de la o vreme, iar, mai ales de la așa zisa cădere a comunismului, ultimele viziuni raționale ale viitorului au fost abandonate, expulzate, pe temeiul convingerii că toate încercările de reformă sau de modificare revoluționară au eșuat, după ce aduseseră în lume teroare utopiei transformată în dictatură.
Dar acest eșec al utopiei sociale nu impune abadonarea unui țel, chiar în condițiile unor sisteme de o complexitate înfricoșătoare, ci, dimpotrivă, solicită definirea lui mai clară și impune necesitatea de a pune împreună, de a concatena energiile creatoare, și nu doar cele ale lumii artistice.
De nu va fi așa, vom avea parte, supraviețuitori inerți, de viitorul pe care ni-l pregătesc nouă, dar mai ales copiilor noștri, trepădușii cleptocrației instalate cu voia sau fără voia noastră, în România. Iar lumea va trece pragul catastrofei ce va fi provocată de comanditarii crimei energetice preventive, de războinicii paranoici porniți în căutarea și cucerirea petrolului.

Suntem oare noi ceilalți, chirciți, cu mâinile pe cap, ca să ne ferim de lovituri, cu toții între pereții capitonați ai unei camere de balamuc, de unde vocile celor care protestează și visează, vocile celor considerați nebuni, nu mai răzbat spre o lume în care violența s-a impus ca metodă politică și unde hoții, mincinoșii și paranoicii au câștigat încă o bătălie. Poate chiar și războiul.

Nu acesta este viitorul meu. Dacă nu pot face nimic ca să-l modific, măcar să îmi declar dezacordul total și anticipat.
Nu urlu de ciudă și dezamăgire deși asta aș dori să fac, doar fiindcă sunetul nu se transmite în acest mesaj.

Grupul Societatea de mâine. Un viitor se construieste, nu se suporta

Bună ziua !
Mă adresez celor 188 de membri virtuali ai grupului. După cei câțiva ani pe care i-am petrecut împreună doresc să vă mulțumesc pentru stăruința Dv.


Constat că doar o mică parte din dezideratele exprimate la fondarea grupului au putut fi realizate, respectate. Depindea de noi toți și nu doar de mine să ajungem la o concatenare de visuri, proiecte și analize critice. Receptarea mesajelor a produs la început polemici benefice, apoi s-a instalat o inerție a așteptării, care mi se pare că reprezintă și o neîncredere în posibilitățile modificării, deci ale realizării proiectului de societate la care ar fi fost necesar să conlucrăm.

Eu nu mai pot să duc de câtăva vreme povara alimentării în texte a grupului. Se vede din sumarele pe ani și pe luni. Există încă o activitate doar pentru că unii dintre noi trimit același mesaj la câteva grupuri la care sunt abonați dar nici o creativitate nu se mai manifestă de mult.
Voi încheia deci ceeace credeam că poate fi o misiune de provocare și de întreținere a dialogului, de exercitare a productivității futurologice, cu un gând sceptic.

Vom avea parte, supraviețuitori inerți, de viitorul pe care ni-l pregătesc trepădușii cleptocrației instalate cu voia sau fără voia noastră, în România.


Nu acesta este viitorul meu. Dacă nu pot face nimic ca să-l modific, măcar să îmi declar dezacordul total și anticipat.
Nu urlu de ciudă și dezamăgire deși asta aș dori să fac, doar fiindcă sunetul nu se transmite în acest mesaj.


Suntem între pereții capitonați ai unei camere de balamuc, de unde vocea celor care protestează și visează, considerați nebuni, nu răzbate spre o lume în care violența a redevenit metodă politică și unde hoții, mincinoșii și paranoicii au câștigat încă o bătălie. Poate nu și războiul.

Dan Culcer
P.S. Pot preda ștafeta. Dacă cineva dintre membrii grupului dorește să devină moderator și să continue, să mă contacteze la adresa dan.culcer@gmail.com

duminică, 21 septembrie 2008

Schimbarea denumirii tiganilor din Rom/Roma/Romani/Romanies in Tigani sau in etnonimul lor original care este Dom si nu Rom

21 septembrie 2008
Schimbarea denumirii tiganilor din Rom/Roma/Romani/Romanies in Tigani sau in etnonimul lor original care este Dom si nu Rom. Petition

Aceasta petitie merita sa fie citita. Ea este expresia, una dintre expresiile exasperarii unor români mai sensibili decât altii la problematica identitara. Cei care nu cred ca o existenta comunitara poate fi data sub forma de troc pe una individuala. Comunitarism contra individualism, ca solutii de viata si de autoaparare. Fiindca agresiunea impotriva identitatii românilor capata cele mai variate forme. In numele luptei pentru propria lor identitate, neamuri cu care suntem in contact secular ataca pe cai multiple. E suficient sa studiem atent si mai ales calm presa tiganeasca si cea secuiasca. E o lupta pentru supravietuirea unor comunitati, pentru teritoriu. Aici nu mai e vorba de glume si de teorii conspirationiste aplicate sau negate.Ci de supravietuirea în comunitate. Daca mai crede cineva în istorie.
21 septembrie 2008
Dan Culcer

luni, 31 martie 2008

Dan Culcer. Limite, ziduri, case, drumuri, dragomani


Mariana Șora afirma, în interviul acordat lui Leonid Dragomir, că fraza lui Nae Ionescu : "Intre națiuni există ziduri care merg de la pământ și până la Dumnezeu", pronunțată de acesta în cadrul unui curs din 1937 sau 1938, a fost resimțită de studenta care era dânsa pe atunci, ca "o fraza memorabilă si dărâmătoare", și a marcat îndepărtarea tinerei, inteligentei și studioasei evreice timișorenem de Nae Ionescu, care probabil i se arătase tot atât de fascinant ca și altor studenți pînă la acea vreme.

Vreau să notez reacția mea la această frază a lui Nae Ionescu, pe care nu o cunoșteam. Acum, în ianuarie 2008.



Nae Ionescu despre națiuni.


Mariana Șora afirma, în interviul acordat lui Leonid Dragomir (Vatra, nr.11/2007), că fraza lui Nae Ionescu : "Intre națiuni există ziduri care merg de la pământ și până la Dumnezeu", pronunțată de acesta în cadrul unui curs din 1937 sau 1938, a fost resimțită de studenta care era dânsa pe atunci, ca "o fraza memorabilă si dărâmătoare", și a marcat îndepărtarea tinerei, inteligentei și studioasei evreice timișorene, de Nae Ionescu, care probabil i se arătase, pînă la acea vreme, tot atât de fascinant ca și altor studenți.
Vreau să notez reacția mea la această frază a lui Nae Ionescu, pe care nu o cunoșteam. Acum, în 2008. Anul în care voi implini 67 de ani.



Nae Ionescu va fi fost genial? Nu știu. Dacă Goethe a fost un geniu, atunci Nae Ionescu nu a fost unul. Mai degrabă văd în Nae Ionescu un antrenor în filosofie, în genul, poate, în care Noica dorea să fie el însuși antrenor, pentu tineri, sub comuniști. Adică să îi facă pe cei care, sub presiunea dogmei și cenzurii, uitasera să gândeasca, să devină oameni liberi, gânditori cu propriul lor cap, pe proprii lor umeri. Drepți, în picioare.


În privința frazei lui Nae Ionescu, tot ce știu despre națiuni mi se pare o confirmare a acestei memorabile fraze, a cărei forma probabilă mi se pare mai degrabă : "Intre națiuni există ziduri care se-nalță de la pământ și până la Dumnezeu".Dar zidurile sunt nu doar despărțitoare ci și protectoare.


Daca nu ar fi așa, nu ar exista ființe, corpuri geometrice, nu ar exista națiuni. Este o problemă de biologie, de matematică, de geometrie și nu de politică sau etică. Nu ar putet există “corpuri˚ diferențiate, fără delimitări, iar limitele, în aceste domenii, sunt o necesitate, nu doar o convenție sau un mit fondator.


Pentru a convinge o evreică, primul exemplu care ar putea sâ fie dat este chiar cel care permite definirea evreității. O limită pe care cei care se definesc drept evrei o înalță de la pământ și pâna la Dumnezeu. Fără persistența acestui zid, menținut cu imense sacrificii și cu extraordinară tenacitate, comunitatea ebree nu ar fi putut supraviețui. Și tocmai pentru supraviețuirea ea, se înalță și acum ziduri, de la pământ și până la Dumnezeu. Ziduri reale pentru a apăra zidurile simbolice, cele despre care vorbea Nae Ionescu.


Nu trag de aici concluzia că separația este etanșă, că ar putea fi etanșă vreodată, doar că ea este necesară, fiindcă devălmășia este entropică. Adică mortală. Asta trebuie să li se răspundă propagandiștilor dereglementării, globalizării și altor universalisme, cum sunt capitalismul și comunismul. Pentru a exista, trebuie să ne diferențiem, specializăm. Așa a apărut și viața pe pământ. Prin zidurile celulare. Prin ieșirea din devălmășie. Casele se construiesc cu ziduri. Ele ne adăpostesc de rele.
Că în contextul crizei antebelice, cu mișcările sale antisemite, Mariana Șora a înțeles greșit sau mai exact nu a înțeles această frază, e aproape normal. Că acum nu și-a amendat neînțelegerea, este neliniștitor. Fiindcă suntem în fața unei confuzii de planuri. Zidurile casei lui Israel au ferit de pieire neamul acesta, spre norocul său.


Ca traducător și vorbitor trilingv, sunt destul de bine plasat pentru a simți pe unde trec zidurile și cât de nete, fluide, transparente sau opace sunt limitele. Și mai ales cât de periculos și fascinant este să traversezi membrane, să treci de pe o orbită pe alta.


Acestea fiind scrise, nu sunt deloc atât de pesimist și spenglerian ca Mariana Șora. Venirea barbarilor care au destrămat Imperiul a fost ocazia noii diferențieri din care s-a născut națiunea căreia îi aparțin și limba în care scriu. Deși îmi place latina, deși vorbesc franceza și maghiara, prefer să scriu în limba română. Nu din orgoliu sau paranoia națională ci pentru că nu vreau să fiu altceva decât sunt. Asemenea celor din care mă trag. Pruncii mei din Franța sunt barbari ajunși la Paris. Eu i-am ajutat să intre în Cetate. Ce neam se va naște din aceste noi amestecuri? Unul puternic care își va înalța zidurile noii sale case până la Dumnezeu. Unul.


Dan Culcer

Bibliografie

Entropie

Auto-organisation

Néguentropie

miercuri, 26 martie 2008

Paul Goma despre cenzurarea operei lui Mihai Eminescu

Găsesc în Dialogul dintre Paul Goma și Flori Stănescu, recent publicat pe situl Paul Goma-Site Webistic,câteva interesante informații și accente polemice pe tema cenzurării operei eminesciene în epoca lui Ceaușescu și a receptării, dacă se mai poate folosi eufemismul, mai exact blamării și deformării acestei opere în așa zisul post-comunism, de către o intelighenție proastă și inconștientă, care confundă spiritul critic cu demolarea.
Ori demolarea este specifică acculturației violente pe care au practicat-o colonizatorii de toate soiurile, ajutați de intelighenția compradoră care se pune în slujba noilor colonizatori, universaliști și globaliști notorii, pentru care ideologia eminesciană a civilizației organice este principala țintă de atac.
Cităm paranteza polemică a lui Paul Goma.
Dan Culcer

O paranteză :
În “Raportul final…” capodoperă a cuplului Tismăneanu-Băsescu editată la Humanitas-BMW de cobilițarul poligraf Liiceanu, poate fi întâlnită în subdiviziunea a șaptea: „Antisemitismul” -monumentala minciună din care citez:

„Perioada Ceaușescu a marcat o extindere a antisemitismului, până într-acolo încât în presa de partid și sub semnătura cunoscuților lui ciraci, au apărut între 1970-1989 articole, poezii și broșuri de un antisemitism fățiș și chiar periculos”.

Neadevăr, desigur: perioada arătată nu a marcat “extinderea antisemitismului”, ci diminuarea atotputerniciei evreilor în România (în dauna autohtonilor, a băștinașilor, a indigenilor), instalată în 1944, întreținută de brava Armată Roșie, cu tancurile-i legendare.

Iar în Nota la acest text ce mai citim? Iată mai ce:

„Vezi Scrisoarea Ministerului de Externe Israelian, nr. 971 / 26 din 16.10.1983, către ambasada Israelului la Washington, în care se specifică apariția cu asentimentul cenzurii a cărților Basme de M. Eminescu, în Editura Ion Creangă pentru toți copiii [?] și Ion Lăncrănjan, Fiul Secetei. Volumul IX din Opere complete al lui M.Eminescu, cu toate articolele antisemite scrise de el în presa timpului, fără ca Academia Română, editoarea volumului, să facă vreo observație negativă la adresa antisemitismului. Vezi și Symposionul ACMEOR, împreună cu Asociația Scriitorilor Israelieni de limbă română, asupra antisemitismului, Tel Aviv, noiembrie 1981. Vezi și Viața Noastră, Tel Aviv, 9.11.1983” (sublinierile îmi aparțin).

Vasăzică holocaustologii (printre ei goi-ul O. Pecican) îmi reproșează - aiurea - “lipsa documentelor” din Săptămâna Roșie, însă ei, fără de rușine se reazemă pe o “scrisoare oficială” fără trimitere la arhivă, cotă etc; pomenesc un Symposion - fără a indica: unde au fost consemnate în scris luările de cuvânt ? Și: în care basm de Eminescu, a fost descoperit „antisemitismul”? Și încă: de ce Ministerul de Externe Israelian transmite aceste denunțuri caracterizate la Washington - și nu la București, unde apar „Basmele”?!

Citatul din “Raportul final…” dovedește o dată mai mult că holocaustologii mint tot timpul, mint fără rușine, obișnuiți să nu fie amendați, nici măcar criticați-tovărășește grație oamenilor din categoria lui O. Simonca - aici:

1. Când afirmă că “Perioada Ceaușescu a marcat o extindere a antisemitismului” (nu este primul anticeaușism al lui Tismăneanu marcat de ura clanului Tismenețki împotriva clanului Ceaușescu, înlocuitorul mosckoviților veniți-pe-tanc - mai afirmase el (dar și umoristul Cosașu cel cu: “comunismul, la noi a fost o blenoragie de tinerețe”) că evreii din România fuseseră… “alungați” de Ceaușescu). Dovada că minte cu seninătate: recentul articol al lui Teșu Solomovici, în Ziua, în care vorbește de relațiile deosebit de amicalde dintre evrei și “alungătorul” Ceaușescu (a căror “temperatură înaltă” am simțit-o și eu din plin încă din 1971, după apariția, în Franța și în Germania a romanului Ostinato, când stewardesele companiei Elal cereau călătorilor urmînd să debarce la București să predea la bord cărțile lui Goma - dar nu și ale lui Soljenițîn, nu ale lui Eliade, nu ale lui Cioran -, apoi în 1977 an în care Securitatea lui Ceaușescu era tovărășește ajutată de serviciile secrete israeliene până și în răspândirea “informației” că Goma este, nu doar “antisemit”, dar, semit el însuși vezi megafonul Organei Puturoase, V.C. Tudor, cel care îmi scria-scrie numele: Paul Evremovici Goma…);

Mai minte nerușinat “Raportul final” când… se deconspiră ca boul (zicală evreiască: “Ovreii sunt în general deștepți, dar să te ferească Dumnezeu de jidanul prost”), amintind de una din paginile odioase ale comunității colaboratoare fără frontiere a ocupanților ruși ai României, aici rolul odios al unor komisari, dar și a unor instituții evreiești în interzicerea multor scriitori români, vii și morți, punerea la index a unor cărți - printre acestea, Publicistica lui Eminescu, retrasă și arsă în urma campaniei internaționale a securistului rabin Rosen justificată post-festum de colegii de generație ai lui O. Simonca, adunați în jurul foii înalt diversioniste Dilema.

Și nu-i pot tăcea pe conducătorii de cenacluri literare (am mai spus-o, am s-o mai spun) unde tinerii ar fi putut căpăta primele noțiuni de morală scriitoricească, însă profesorii (de doar estetică: “numai opera contează la un scriitor, nu și viața…”) îi îndemnau, chiar de nu erau întrebați, să rămână în literatură, să nu se rătăcească în… natură; să se scufunde în poezie, nu în adevăr…

Ceea ce au semănat de-a lungul cruntelor decenii siberiene Manolescu, Crohmălniceanu, M. Martin, I.B. Lefter, Cărtărescu… se culege acum, după 20 ani de libertate: o curată post-literatură.

Ș
i, “din partea casi’”, limba română practicată, nu ca “inainte de revoluție” de ciocănari și de cizmari (contribuțiile semianalfabetului Ceaușescu rămase în folclor fiind: “Vie’nam”, “Secoritate”), ci ca acum, și nu doar de către “politicienii democrați” esprimîndu-se prin interjecții, râgâituri, bășinături, înjurături, acestea plurisilabice - ca niște derbedei-ai-zilelor noastre care nu au deschis o carte în viața lor, ci și de jurnaliști-de-frunte, de animatori de televiziune, iar de curând de o odraslă prezidențială, cea cu succesurile…

Paul Goma

marți, 25 martie 2008

Dan Culcer. 10 noiembrie 2005. Scrisoare deschisă membrilor Consiliului Uniunii

Scrisoare deschisă membrilor Consiliului Uniunii scriitorilor din România întruniţi la 10 noiembrie 2005 la Bucureşti

Elancourt, 8 noiembrie 2005

Domnilor Consilieri,

În calitatea mea de membru al Asociaţiei scriitorilor din Tîrgu Mureş, de membru al uniunii noastre profesionale, şi în baza articolelor 1,2,4,7 ale Statutului USR, vă adresez acest mesaj public, într-o chestiune de maximă urgenţă şi de maximă gravitate: încercarea de reinstalare a post-cenzurii în presa culturală din România, după ce am constatat că, între 9 septembrie 2005 şi data acestei scrisori, Uniunea scriitorilor din România, prin reprezentantul său legal, preşedintele, nu răspunde nici mesajelor private, nici celor publice pe care eu sau alţi confraţi scriitori i le-au adresat. Iar cînd, totuşi, se exprimă în spaţiul public, intervenţiile unor membrii ai Comitetului director sunt autoritariste, evazive şi neargumentate.

Prin prezenta, contest cu fermitate decizia Comitetului director, despre conţinutul căreia am aflat din presă, privind demiterea din postul de redactor şef-adjunct al revistei «Viaţa românescă» a ziaristului şi scriitorului Liviu Ioan Stoiciu.

Această decizie, care implică reinstaurarea cenzurii, pe care eu o calific forma gravă de abuz de putere şi de interpretare, foloseşte ca pretext al demiterii lui Liviu Ioan Stoiciu, apariţia unui fragment de Jurnal semnat de scriitorul exilat, Paul Goma, în numarul 6-7 al revistei Viaţa românească.

Contestaţia mea se bazează pe următoarele seturi de argumente:

Primo: Jurnalul este o specie literară. Textul în cauza este un jurnal şi are un autor. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor, aşa cum se menţioneaza pe coperta a III-a a revistei, revine în întregime autorilor, deci lui Paul Goma.

Citez: «Redacţia revistei Viaţa românească publică opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor ei. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text aparţine, în exclusivitate, autorului.»
«Conform prevederilor Statutului, Uniunea scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicaţiei şi nici pentru conţinutul materialelor publicate.»

Acţionînd în contrasens cu aceste prevederi, Comitetul director încalcă Statutul. În consecinţă vă rog să analizaţi şi sancţionaţi această încălcare a prevederilor statutare prin care, în mod explicit şi implicit, Comitetul director şi preşedintele Nicolae Manolescu îşi arogă funcţia de post-cenzură, aşa cum era aceasta practicată de către Direcţia publicaţii a fostului Consiliu al culturii şi educaţiei socialiste.

Ignorarea acestor implicaţii şi aprobarea acestor decizii, v-ar face, domnilor consilieri, coresponsabili de reinstaurarea cenzurii în România anului 2005.

Secundo: Funcţia lui Liviu Ioan Stoiciu este aceea de redactor şef-adjunct, aceasta implică publicarea şi nu cenzurarea operelor confraţilor săi.

Tertio: Calificarea, de către Comitetul director, care este autorul comunicatului, a jurnalului lui Paul Goma ca fiind «antisemit», şi implicit a autorului cu acelaşi termen, nu are nici o bază morală şi legală. Simpla calificare, afirmaţie lipsită de orice argumentare, citare sau analiză contextuală, este o calomnie şi va fi tratată ca atare de orice instanţă. Iată în ce termeni face Nicolae Manolescu această calificare 'incontestabilă':

«Problema noastră era că în revista Uniunii a apărut un text pe care noi l-am considerat antisemit şi, din pacate, nu e discutabil, chiar aşa este.» (Revista 22, nr. 813, interviu de Rodica Palade). Adică Nicolae Manolescu îşi declară opinia indiscutabilă. Din fericire, chiar şi o hotărîre de justiţie poate fi contestată.

Ceea ce este mai cu seamă grav: o acuzaţie de natură penală este lansată, în modul cel mai iresponsabil, direct în presă, fără măcar lectura integrală a textului incriminat, adică a seriei de fragmente care au fost publicate în numerele anterioare ale «Vieţii Româneşti». Declaraţiile unuia din membrii Comitetului, consemnate de presă, stau mărturie că această lectură nu fusese făcută la data Comunicatului. Iar scoaterea din contextul unei opere a unui fragment, pentru a defini opţiunile morale şi politice ale unui scriitor, pentru a-l acuza penal, descalifica moralmente şi intelectualmente un critic literar, devenit acuzator, agent al politiei spiritului sau cenzor.

Acestea să fie calităţile pentru care Nicolae Manolescu a fost ales preşedinte al Uniunii scriitorilor, acesta mandatul care i-a fost încredinţat? Articolul 1 al Statutului este ignorat de Domnia sa.

Quarto: Revista «Viaţa Românească» este editată de Uniunea scriitorilor şi de Redacţia Publicaţiilor pentru Străinatate, un departament al Cancelariei Primului-Ministru. O decizie cu caracter punitiv cere aplicarea Codului Muncii cu implicarea ambilor editori. Care este temeiul legal pentru a decide degradarea cu aspect punitiv, dintr-o funcţie superioară într-una inferioară, a unui ziarist care nu a facut nimic contrar legislaţiei muncii?

Organizaţiile internaţionale de apărare a ziariştilor faţă cu abuzurile editorilor vor fi sesizate. Cancelaria Primului ministru, Redacţia Publicaţiilor pentru străinătate, deasemenea.

Aspectul penal al acuzaţiei aduse autorului Jurnalului, Paul Goma, repet, singur responsabil, este o chestiune care depăşeşte competenţa Domniilor voastre. Nu sunteţi istorici.

Nu mai există nici o împuternicire prin care unii, scriitori-activişti de partid, se erijau în judecători, în numele oamenilor muncii de la oraşe şi sate, aşa cum se practicau, sub Comunism, şedintele publice de acuzare, pe care Paul Goma şi Liviu Ioan Stoiciu le-au îndurat deja. Unii dintre dv. le-au cunoscut de asemenea. Şi eu.

În schimb, în planul culturii, decizia (administrativă) a unei comitet nu absolvă de responsabilitate conştiinţa intelectuală individuală. Şi, din acest punct de vedere, o conştiinţă critică are dreptul şi obligaţia să se disocieze de o atitudine sau decizie administrativă pentru ca datele problemei sunt complet schimbate: analiza se petrece în spaţiul public, unde veghează justiţia şi ridicolul.

Sunt sigur că veţi avea forţa şi înţelepciunea să contestaţi inerţia etichetelor. Să judecaţi cu luciditate consecinţele unei decizii pripite a Comitetului director. Să interveniţi cu răbdare pentru a-i convinge pe membrii săi că se află pe o cale a abuzului. Să curmaţi abuzul. Şi să lăsaţi justiţia sau înţelepciunea cercetătorilor, a istoricilor - odată adunate suficiente elemente probatorii, care pentru moment lipsesc în bună parte - să judece situaţia la care se referă scrierile lui Paul Goma.

Iar dacă dl Nicolae Manolescu va considera că a fost dezavuat de decizia Dv. calmă şi vă va propune demisia sa, acceptaţi-o. Nu e singurul om din România care poate salva de ruşine şi ridicol Uniunea scriitorilor, şi prin ea pe noi toţi, membrii săi. Se vor mai aflînd chiar printre Dv. oamenii liberi de care avem nevoie.

Scrisoare Deschisă lansată şi pe site "Alternativa"
http://www.alternativaonline.ca/
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE
ANUL 3 Nr.25 - NOIEMBRIE 2005

Dan Culcer,
scriitor şi ziarist

http://www.atheneum.ca/modules/news/article.php?storyid=38

http://snipurl.com/22ks1

luni, 24 martie 2008

Lucia Daramus. Ce înseamnă să fii scriitor astăzi în România?

Reprroduc, cu acordul scriitoarei,aceste interviu care este un document important despre condiția socială a scriitorului român în epoca Restaurației violente. Sociologul di mine va găsi poate răgazul de a nota câteva comentarii.
D. C.


....îmi inventam lumile

Petre Flueraş: Ce înseamnă să fii scriitor astăzi în România, care sînt obstacolele şi satisfacţiile acestui statut?

Lucia Dărămuş: E mult, foarte mult de povestit aici. A fi scriitor astăzi în România înseamnă a muri de foame, a fi dispreţuit de ceilalţi, a ţi se spune că nu faci nimic. Scriitorii sînt percepuţi de ceilalţi ca nişte pierde vară. Cînd sînt întrebată cu ce mă ocup şi răspund că mă ocup cu scrisul, sînt privită cu suspiciune şi amuzament. Abia după ce-i „articulez”, din punct de vedere intelectual, sînt luată în serios. După ceilalţi, dacă nu produci nimic pentru a fi consumat, înseamnă că nu faci nimic. În societatea de astăzi, ca să fii luat în seamă, să „fii cineva”, ar trebui să funcţionezi ca vaca Zoiţa, să dai 60 de litri de lapte pe zi. Poţi să ai cîte competenţe doreşti, poţi avea creativitate maximă, poţi cunoaşte limbi moderne şi de cultură (latină, greacă, aramaică etc.), poţi avea cultură, să fi citit sute de cărţi, să faci conexiunile necesare rapid...le ai degeaba în România, nu are nevoie nimeni de ele, un post acceptabil îl deţii doar prin nepotisme, dacă eşti fiica, fiul cui trebuie, dacă eşti nepotul (a), finul (a) cui trebuie. Am urmărit şi urmăresc fenomenul. Obstacolele sînt multe, extrem de multe şi vin în special din partea celorlalţi scriitori, seniorii culturii noastre, care au pierdut trenul gloriei universale la care aspirau, pentru că, deşi se flatează reciproc şi încearcă să se impună, nu au făcut decît să cînte prost pe scena vieţii, lăsîndu-se duşi de valul comunist.
Ei cred că pot şterge cu buretele ce-a fost, primenindu-se, îmbrăcînd haine noi, crezînd că lasă în urmă doar ce fac de acum înainte, ascunzînd mizeria trecutului sub preş. Dar nu e aşa, pentru că, deşi nu-şi doresc acest fapt, noi, cei tineri, avem timpul de partea noastră şi vom povesti, vom scrie, mizeria n-are cum să rămînă sub preş.
Satisfacţiile acestui statut sînt şi ele multe şi se manifestă în special în raport cu conştiinţa proprie. Te poţi culca liniştit noaptea că ai scris ceva din ce ai trăit tu sau alţii, că tarele societăţii nu au rămas nemărturisite, neamendate cu singura armă pe care-o deţii: scrisul.

P.F.: Cum ai început să scrii?
L.D:Am scris din copilărie. Evident, nu m-a lovit genialitatea peste faţă la şase-şapte ani, cînd am scris prima poezie, spunîndu-mi tu vei fi scriitoare. Pe atunci voiam să mă fac pasăre, apoi am vrut să mă fac musafir.
Aveam şase ani şi m-am îmbolnăvit de hepatită tip B. Lucrurile s-au complicat din foarte multe puncte de vedere şi am rămas în spital (preventoriu) cîţiva ani buni. Sau am fost uitată...nu ştiu. Întotdeauna mi-am inventat părinţii, apoi i-am căutat în profesori sau în cei apropiaţi...dacă erau adînci la minte. Acum mi-am găsit un tata, e medic în Cluj, profesor la UMF Cluj. Un om deosebit, cel puţin aşa cum îl văd eu. Cei din oraş nu prea au înţeles exact lucrurile. Eu l-am numit tata Hermann, dar numele lui adevărat este Petru Mircea.
Pe atunci, pe cînd am început să scriu, nu comunicam cu nimeni, în schimb îmi inventam poveşti, vorbeam în mintea mea cu oamenii pe care-i îndrăgeam, îmi coloram lumea (tot în minte) în culorile pe care le doream, aveam o viaţă extrem de activă şi comunicativă, dar în interiorul meu. Dacă se apropia careva de mine şi mă deranja din globul meu, deveneam violentă; îi muşcam. Aşa am ajuns la psihiatrie, crezîndu-se iniţial că aş fi retardată. Nu eram. Medicul care s-a ocupat de mine a ştiut cum să-mi „smulgă” aceste lumi inventate şi în care funcţionam eu. Scriam poveşti, versuri şi aveam talent şi la desen, adică nu inventam desenele aşa cum îmi inventam lumile din minte, poveştile, versurile, cum coloram în alte culori tot ce exista, ci, cînd medicul îmi aducea vreo pictură o reproduceam fără prea mult efort. Dar n-am făcut din asta un scop, pentru că m-a atras întotdeauna cuvîntul, m-au atras cărţile. Am avut o relaţie specială cu cuvintele de cînd mă ştiu. Cam tot prin acea perioadă, aveam şapte ani, am început să-mi rostesc numele, mai întîi şoptit şi silabisit, apoi din ce în ce mai tare, şi cu rapiditate, de zeci, sute de ori, pînă cînd nu m-am mai perceput în el, pînă cînd n-am mai ştiut ce e cu el, îl descărcasem de semnificaţie. Dar eu n-am ştiut ce se petrecuse, îl simţeam că a plecat, că s-a dus, că erau nişte litere doar, iar eu eram despărţită de numele meu...nu mai aveam nume, nu mai eram nici eu eu, şi-am început să plîng. Ceilalţi credeau că plîng din senin, fără motiv şi normal că m-au privit cu suspiciune.
Relaţia mea cu cărţile a fost la fel de specială. Le-am iubit întotdeauna, obişnuiam (şi obişnuiesc) să le privesc minute întregi înainte de a le citi, să le mîngîi. Stau cu ele în braţe.
În astfel de conjuncturi, îmi amintesc doar de cîteva versuri dintr-o poezie a mea din copilărie. Mie îmi plăcea (şi-mi place) verdele. Aşa că lumina pentru mine era verde...şi cam tot era verde. Versurile sunau cam aşa:
Lumina, iarba pămîntului
Se zbenguie pe ramuri
În pletele-mi verzi
Şi-n verdele vîntului
Poezia spunea mai departe că o oaie verde mănîncă iarba, o vacă mînca o oaie şi devenise şi ea verde, că un om mînca vaca şi era tot verde. Toţi se mîncau unii pe alţii, era o foame generală, de care, îmi amintesc, mi se făcuse frică...doar lumina verde rămînea în jocul ei cuminte. Cam aşa am început să scriu.

P.F: Literatura se luptă astăzi cu televiziunea şi cu Internetul pentru a-şi cîştiga publicul. Crezi că scriitorii trebuie să se adapteze pentru a reuşi să reziste astăzi pe piaţă?

L.D: Nu, nu cred că se luptă cineva cu cineva. Cred că televiziunea îşi are rostul ei, că internetul îşi are rostul lui, că cititul din cărţi îşi are locul lui. Nu ştiu cum va fi peste cîţiva ani, dar acum sălile de lectură din biblioteci sînt pline ochi. Cel puţin în bibliotecile pe care le frecventez eu, de aici, dar şi din străinătate. Pentru a scrie un material, dezvoltînd o anumită temă, pentru o lucrare de master sau de doctorat, pentru a scrie o carte de specialitate, desigur, stai în bibliotecă şi consulţi sute de cărţi. Însă, pentru a afla o ştire de ultimă oră, pentru a afla ce se mai întîmplă în Irak...etc. îţi este mai de folos televizorul, te uiţi la ştirile CNN. Pentru a comunica rapid o idee, o descoperire, apelezi la internet. Se completează, nu se sucombă unele pe altele. Desigur, selectezi iar ca să poţi selecta ai nevoie de prima treaptă, adică educaţia, care se face la şcoală, în bibliotecă, nu la internet sau în faţa televizorului.
Scriitorul român trebuie să se adapteze, nu pieţii, ci societăţii, să nu mai aibă impresia că e o sfîntă monadă, intangibilă, persoana în faţa căreia trebuie să se închine toţi. De fapt, de această meteahnă suferă toate domeniile. E o reminiscenţă a comunismului. Medicul se crede buricul pămîntului şi-şi permite să dispreţuiască omul, îţi dai seama din modul în care se adresează celuilalt: „măi, tataie”. Pentru el „domnule” e prea mult, pentru că l-a băgat pe celălalt într-o pijama şi are autoritate (putere) asupra lui. Doar la noi întîlneşti dispreţul acesta medical. În Belgia, Austria, Germania, Anglia ...pacienţii sînt consideraţi oameni şi respectaţi. O simţi din modul cum se poartă cu tine, cum îţi vorbeşte, cum ţi se adresează, cum te priveşte, îţi zîmbeşte ... etc.
În societăţile civilizate omul e respectat pentru ca e om.
Scriitorul român trebuie mai întîi să înveţe să respecte, să-l respecte pe celălalt scriitor, să-i respecte pe ceilalţi. Scriitorul român are o gravă problemă de moralitate. Nu mă refer la operă. O operă e bună sau proastă, nu poate fi judecată ca fiind morală sau imorală, mă refer la autor. E de ajuns să ne întrebăm doar retoric măcar de ce nu sîntem competitivi în afara ţării. Pentru că există găşti, afaceri de familie, interese pecuniare şi politice...Desigur, sînt excepţiile care s-au impuns, dar nu pentru că au rămas în ţară, ci pentru că au plecat: Nemoianu, Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Andrei Codrescu, Alexandru Ecovoiu, Herta Muller, Mircea Nedelciu etc...
Vor mai fi şi alţii care vor reuşi să se impună în afară, dar nu rămînînd aici, ci dacă pleacă. Şi eu plec, o fac nu pentru că mi-ar merge bine aici, ci pentru că am primit destule palme.

P.F: Ştiu că ai făcut şi televiziune şi radio. Cum se împacă toate astea cu literatura?
L.D: Nu, nu am făcut televiziune. Am făcut doar radio şi doar emisiuni culturale. Dar, mărturisesc, îi apreciez pe jurnaliştii de război. Eu nu am terminat jurnalism, ci filologie, limbi clasice. Am fost profesoară de latină, greacă-veche, trebuia să alerg la vreo 3 licee şi 2 şcoli generale, să-mi fac norma de bază de 18 ore. Apoi s-au tot restrîns orele de latină, pentru că domnul Marga (din timpul lui a început) a considerat că viitorii filosofi n-au nevoie să-l citească pe Cicero în latineşte, nici pe Platon în greceşte. Să nu mai vorbim de Porfir şi alţii! Am şi tradus, dar de plătit m-au plătit doar cei de la editura Paralela 45, în rest a fost muncă pro bono. Ultima dată, cineva de la institutul de istorie din Cluj mi-a cerut să verific şi să traduc cîteva pagini dintr-un manuscris medieval, desigur tot pro bono. Nu, n-am mai acceptat. Cenaclul tinerilor în Cluj l-am ţinut tot pro bono. Un recital de poezie tot aşa...traduceri pentru diferiţi lingvisti sau explicaţii etimologice le-am făcut tot pro bono...colegi de-ai mei, foarte mulţi, au plecat în lumea largă, unde au reuşit, pentru că lumea largă i-a primit, i-a apreciat, nu i-a dispreţuit. Apoi am avut seminarii la facultate, am fost şi redactor în presa culturală (la o revistă de cultură), redactor radio, dar realizam doar emisiuni culturale. Pentru presa scrisă, presa culturală, am dat articole de specialitate, cronică de carte, interviuri, proză, poezie, traduceri, am făcut-o în special pro bono, doar cei de la revista Steaua m-au plătit cînd le-am dat cîte ceva, cei de la Tomis, cînd au avut bani, revista „Vatra”, prin criticul Alexandru Cistelecan, mi-a trimis o scrisoare, scurtă, oficială şi civilizată de mulţumire. Întotdeauna i-am apreciat gradul de eleganţă al lui Alexandru Cistelecan. În televiziune nu am lucrat. La radio intervievam scriitorii, pictorii, muzicienii, profesori, critici, actori...realizam cronică de carte, film, teatru, operă....prezentam mici fragmente din istoria literaturii noastre, dar şi universală.

P.F: Crezi că în literatura română este nevoie de un sistem de reprezentare (agenţii de impresariat, agenţi literari) bine pus la punct?
L.D: Da, cred acest lucru. Aşa funcţionează sistemul cultural din Occident şi funcţionează foarte bine. Mai e un aspect, cel care ţine de transparenţă.

P.F: Premiul Nobel este una dintre obsesiile mediului cultural din România. Crezi că există astăzi un scriitor român care să merite acest premiu?
L.D: Eu personal nu am o astfel de obsesie. Aş acorda acest premiu Hertei Muller, lui Paul Goma, lui Alexandru Ecovoiu, lui Bujor Nedelcovici.

P.F: Ce părere ai despre conceptul de entertainment cultural, crezi că este o alternativă viabilă la cultura de tip tradiţional?
L.D: Orice ar putea ajuta cultura este de bun augur. Tradiţia şi ea e bună, nu însă tradiţionalismul care ţine pe loc, sucombă o cultură. Mai e un aspect totuşi, nu cred că superficialitatea, care poate fi întîlnită şi în manifestările de tip tradiţional, dar şi în cele moderniste, e benefică deschiderii culturale, creativităţii, istoricităţii culturii. Oricît de genial ai fi, oricîtă avangardă ai face, ca să te delimitezi de ceea ce a fost, trebuie mai întîi să cunoşti bine ce-a fost. Nu poţi propune ceva nou, în necunoştinţa celor cîte au existat. Cu prostia, aşa brutal spus, nu am fost niciodată de acord. Necunoaşterea înseamnă ignoranţă iar ignoranţa aduce moarte de cele mai multe ori. Nu e de condamnat să nu ştii, ci să nu ştii şi să nu întrebi. De partea mea, a celor spuse, stă istoria. Am adăugat acestea, pentru că este un curent printre unii scriitori tineri, promovaţi puternic de anumite edituri cu bani, tineri care consideră că de la şcoală, cultură etc....nu înveţi nimic. Accept orice, orice tip de creativitate, oricît de liber s-ar manifesta, dar nu pot accepta prostia şi necunoaşterea. Accept să arunci la gunoi tot ce-a existat de la Homer pînă la noi, cei mai proaspeţi în cultură, dar argumentat. Iar pentru a argumenta, trebuie să cunoşti.

P.F: Se poate trăi în România din scris?
L.D: Doar dacă eşti Liiceanu şi faci cîteva „acrobaţii” după revoluţie, ca să-ţi pui pe picioare o afacere cu cartea, doar dacă eşti Cărtărescu să fii atît de mediatizat, încît să fie dispusă editura Humanitas să-ţi publice orice semnat Cărtărescu, inclusiv prostia aia de carte De ce iubim femeile, care mi se pare misogină.

P.F: Este adevărat că ai primit ameninţări, că au fost oameni care au încercat să te facă să nu mai continui volumul la care lucrezi acum?
L.D: Da, dar nu au fost ameninţări directe. Aşadar, vreau să cred că sîntem încă civilizaţi şi că o carte, oricît adevăr trăit există în ea, rămîne o ficţiune. De fapt, mi s-a spus, într-o manieră de glumă, că „maşina poate merge din greşeală şi pe trotuar. Că să mă potolesc.” Au mai fost şi altele...încercări de a mă compromite, însă au fost ratate. Oricum, încă lucrez la carte...pot introduce tot ce mi s-a întîmplat în ultimul timp.
În carte am fragmente care redau perioada - (scurtă, e drept, că m-au dat afară, pentru că spuneam lucrurilor pe nume, nu eram prea diplomată, nu linguşeam, nu îmi manifestam supunerea de tip monahal, că aşa era condus acest post care-şi zice cultural; oricum în cultură nu poate fi vorba de supunere monahală) - în care am fost redactor la Radio Renaşterea. Capitolul nu flatează, ci dimpotrivă. Cu privire la acest aspect al cărţii, mi s-a spus, pe un ton serios de data aceasta, „ai de grijă, securiştii bisericii sînt mai răi ca ceilalţi de la usr.”
Cartea deranjează pe extrem de multe personalităţi culturale, religioase, medicale. Un scriitor nu are voie să tacă. Dacă nu scrie el ce se petrece în jur, atunci cine?
Deşi, cu adevărat, cartea n-ar trebui să deranjeze chiar atît de mult, pentru că am făcut într-aşa fel, încît, printr-o nebunie asumată, plecînd de la un fapt real de stare psihologică, am relativizat toate întîmplările.
Într-o primă variantă am vrut s-o propun editurii Humanitas, însă ţi se spune de pe site dacă nu eşti Cărtărescu....slabe şanse. Am trimis-o totuşi prin e-mail, rugîndu-i, cel puţin, s-o citească. Mi s-a transmis că cititul pe calculator îi oboseşte şi să fac bine s-o trimit pe suport de hîrtie. N-aveam bani nici să-mi cumpăr un bilet de autobuz....aşa că nu le-am mai trimis-o.
Am propus-o editurii „Cartea Românească”. Redactorii de acolo au apreciat-o, „plăcîndu-le mult” (am e-mailul şi acum), însă s-a opus Manolescu, pentru că prea spuneam direct unele lucruri, inclusiv povestea cu excluderea din USR a lui Paul Goma. Personajele din romanul meu sînt reale...scriitori, medici, preoţi, IPS Bartolomeu Anania cu perioada lui americană şi instructor de ideologie în penitenciar, apoi episodul Anania - Valerian Trifa. Cartea supără nu doar lumea ortodoxă, ci şi pe cea neoprotestantă, pentru că am făcut beletristică şi din personaje religioase ca Iosif Ţon şi perioada lui de informator etc....
Îi mulţumesc domnului Manolescu, pentru că mi-a dat şansa să o rescriu cu mai mult curaj, să introduc ceea ce lăsasem neintrodus din varii motive, să o rescriu cu nebunia creatorului, aş putea spune. Vă daţi seama că nu prea sînt iubită în Cluj. Pentru a scrie cartea am stat de vorbă cu politicieni, cu prostituate, cu preoţi, cu scriitori, cu medici, am cercetat, am scris scrisori în ţară şi străinătate, am pus întrebări, am înregistrat, înregistrările nu le ţin în casă, sînt date spre păstrare...cuiva.

P.F: Care este ultima carte pe care ai citit-o?
L.D: Îmi place să citesc mai multe cărţi în aceeaşi perioadă. Una dintre ele este Confesiuni, Henri Wald. Este o carte de convorbiri între lingvist şi Alexandru Singer. Am citit-o cu extrem de multă plăcere, descoperind la Henri Wald latura umoristică. Îi citisem studiile lingvistice în studenţie, dar acum i-am citit amintirile. Din nefericire, umorul vine din tragediile personale...fiind dat afară de patru ori din diferite locuri de muncă etc.
Altă carte este Talmudul, A. Cohen. E o carte grea, dar mie îmi plac astfel de cărţi, pentru că mă provoacă intelectual, mă trimit la alte lecturi ajutătoare. Talmudul, cuprinzînd Mişna şi Ghemara, se referă la gîndirea religioasă evreiască, dar se suprapune pînă la un punct şi cu istoria evreilor.
O carte de istorie şi critică literară, pe care tocmai am terminat-o, dar n-am citit-o din bibliotecile noastre, este A serious Character: The Life of Ezra Pound, apărută la Houghton Mifflin, în 1988. Aşa am aflat despre simpatia lui Pound faţă de fascism, în timpul războiului făcînd propagandă radio în favoarea lui Mussolini. La terminarea războiului a fost acuzat de trădare, însă cercurile literare americane influente reuşesc să-l absolve, dar este internat într-o clinică de psihiatrie, apoi pleacă în Italia. Desigur, valoarea literară e operei lui Pound este indiscutabilă. Tot în această perioadă am citit (încă n-am terminat-o) Viaţa lui Adolf Hitler, John Toland. O carte care mi-a plăcut, pe care n-am terminat-o de mult, este Ochi-de-pisică, Margaret Atwood, în traducerea, vreau să subliniez traducătorul, lui Virgil Stanciu. E o carte care atacă feminismul, în special mişcarea care se revendică din cea americană, vernisajul pictoriţei fiind doar un pretext pentru a introduce în prezent toate tarele trecutului, ochiul de pisică, ochiul care vede uneori cu răutate, fiind într-o stare aproape latentă în femeie (femeie în sens generic), încă din perioada copilăriei. E o carte despre putere, despre cel care domină, despre cel care este dominat, despre stările psihologice şi întregul traseu al vieţii care decurge de aici.
Nu citesc doar beletristică, istorie şi critică literară, doar cărţi de istorie, ci şi din alte domenii.

P.F: La ce ar trebui să se aştepte cititorii tăi în viitorul apropiat, există vreo surpriză plănuită?
Da, dar fiind surpriză şi mai fiind şi plănuită, o ţin momentan pentru mine.